Dragul meu mincinos

Asa se numeste o piesa de teatru, sau poate un film, nu mai stiu, nici nu am de unde cere lamuriri la ora asta cind scriu, ora de noapte tirzie. "Dragul meu mincinos" sau poate "Draga mincinosule"… Banuiesc o poveste despre un ins care a devenit simpatic, probabil din cauza unor minciuni.
Am cunoscut o multime de mincinosi, ca toata lumea, stiu cit de mult incurca mersul adevarului o minciuna si, fireste, nu este cazul sa amintesc aici de pacatul minciunii si despre nocivitatea mincinosului. Dar, sugerindu-mi acest subiect, lunecos, nesigur, niste colegi tineri se gindeau sa-l analizeze, pe cit se poate mai obiectiv, ca un simptom in anumite stari patologice; se preteaza chiar la studiu.
Nu am nici un chef de simptome si de stari patologice in aceasta perioada cind, intr-un decor estival – si festival – se sarbatoreste Ziua Copilului. Cum sa condamn minciuna si pe mincinosi, cind copiii sint cei mai mari mincinosi din citi exista pe lume si in existenta copiilor raportul dintre minciuna (de la simpla "minciuna" inocenta) si fictiune are alte valori si semnificatii decit in lumea adultilor. Copiii, ca si demnitarii, sint mai mult sau mai putin mincinosi; aceasta stare figureaza, am putea spune, in fisa de activitate a ambelor categorii. Sint diferite, desigur… Unii mint cu nevinovatie, altii cu vinovatie… Unii mint din cauza structurii psihologiei lor, inca nematurizata, demnitarii mint din cauza structurii lor psihologice sclerozate, si asa mai departe.
Dar ma intind prea mult cu vorba, nu este cazul si nu-mi pot permite sa depasesc un anumit spatiu de tipar. De Ziua Copilului, mi-am amintit de citiva mincinosi de treaba, inventatori ai unei lumi si ai unor fapte fictive, de dragul copiilor, care se dau in vint dupa aceste fictiune. De altfel nu-i gresit sa observam ca toti copiii se dau in vint dupa dulciuri si povesti. Un om care mi-a fost tare drag, devenit, prin boala, surdo-mut, se simtea fericit inventind povesti pentru copilul meu, care, pe atunci, era la gradinita. Domnul Puscasu – asa se numea prietenul copilului meu – a fost denumit, cu o vorba sugestiva, "Spunatorul" si, in calitate de spunator, era adorabil.

*
Dar am cunoscut atitia "Spunatori", atitia "dragul meu mincinosule"!… De fapt, cred ca am (cum se zice) "la purtator" un anticariat de persoane si povesti care au trecut prin viata mea. (Astazi am citit in "Ziarul de Iasi" o tableta a lui Constantin Simirad pe care Excelenta Sa mi-o inchina mie in calitate de detinator al unor astfel de povesti. Ii multumesc si pe aceasta cale. Ma gindesc sa deschid un fel de anticariat specializat in aceasta directie… Un magazin de povesti ar prinde bine turismului local… Ceva ieftin, original, chiar unic…).
Dintre acestia – unii mi-au devenit chiar prieteni, altii mi-au incrustat in suflet amintiri si sentimente care nu se pot sterge, cum nu dispar cicatricile denumite "indelebile".
Asa s-a intimplat cu Ilie, devenit "Iliuta". Era un vag  coleg de scoala primara, marcat din copilarie de nenorocirea unui Morb Pott, adica o tuberculoza vertebrala care, desi se vindecase, ii oprise cresterea in inaltime, incit la maturitate, foarte ghebos, cocirjat pe propriul trup, avea cam un metru inaltime. Il uitasem de mult, cind m-am trezit cu el la clinica pe care o conduceam prin anii ’70, o clinica deosebita, apartinind direct de O.M.S. si de celebra fundatie "Rockfeller", care o construise si o sponsoriza in continuare. Profilul acestei clinici – care, din multe motive, statea ca un spin ("occidental"), nu avea nimic, nici o treaba cu un bolnav ca Iliuta. Dar l-am internat, direct, pe propria mea raspundere, pentru ca am fost convins totdeauna ca birocratia trebuie adaptata nevoilor bolnavului, si nu invers. Cu aceasta convingere am procedat totdeauna si, in afara unor sfaturi care se voiau avertizari binevoitoare, nu mi s-a intimplat niciodata nimic. Un anumit curaj este totdeauna preferabil – si chiar mai util – unei anumite lasitati. Asa s-a intimplat ca, dupa atitia ani, Iliuta si cu mine, colegi de scoala primara, ne-am imprietenit, schimbind pareri ca intre vechi prieteni, despre treburile lumii si mai ales despre Dumnezeu, in care dinsul credea cu patima.
Iliuta nu era deloc inteligent; corect, ar trebui sa scriu ca era sub nivelul minim necesar coexistentei sociale. Dar era educat; nu stiu de unde deprinsese o stereotipie de comportament aproape cazon, stia sa scrie; citea putin, cu greutate. Partea lui "tare" (in realitate foarte slaba) era inima, o inima de o extraordinara sensibilitate, o inima bucuroasa de tot ceea ce i se intimpla pentru prima oara in viata, adica cearceafuri curate, perna, caldura si o societate prietenoasa. In aceste conditii, m-am trezit, de la un timp, cu mica lui faptura, cam broscoida (numai ochii ii erau extraordinari, ochi de fachir) -, in fiecare dimineata cu cite o poezie in care mica si zdrobita faptura Iliuta ma omagia, ma ridica in ceruri, eram "divin om aproape de Dumnezeu", etc. etc. In loc sa ma jeneze, aceasta productie ma amuza. Ceausescu, nu avea, in acei ani, un cult al personalitatii ca al meu. (Celelalte persoane din clinca primeau, de asemenea, omagii, dar mai scurte).
Pina s-a intimplat inevitabilul. Iliuta, care spunea, zilnic, povesti inventate (?) de el, petrecindu-si timpul mai toata dupa-amiaza in sectia de copiii, s-a schimbat brusc, atunci cind s-a petrecut inevitabilul. Nu stiam ca este indragostit de una din asistentele noastre, o fata admirabila, frumoasa si foarte buna. Iliuta a schimbat tonul poemelor, ritmul povestirilor pentru copii, in loc aparind o zina aidoma tinerei noastre asistente. Ma amuzam, nu aveam nici o grija, din dragoste nu se poate muri…
Ba, din dragoste se poate muri.
Tinara lui adorata s-a imbolnavit foarte grav (o septicemie, nu mai stiu de ce provenienta, poate un avort). A fost internata la o clinica departe in oras. A stat mult, citeva luni, a ajutat-o in special laboratorul acelei clinici, condus in acea vreme de sotia mea.
"Moare… nu moare… moare"… Vestile se succedau, vesti nemiloase, printr-un nevazut Morse, la Iliuta, care s-a imbolnavit de emotie cind a ajuns intr-o seara vestea mortii acelei fete. (O veste falsa, tinara traieste si acum.) Chemat de urgenta sa-l asist, l-am gasit cu luminarea in mina, plingindu-si iubita… Totul s-a petrecut firesc, mi-a soptit ca "pleaca". Intre prieteni si icoane si luminari, a plecat, a murit de o moarte ca o apoteoza, repetind numele iubitei.