Eternul si inevitabilul Sergiu Nicolaescu

Nu stiu cum se face ca, desi deschid rar, din ce in ce mai rar televizorul si de obicei doar pe canalele de sport cind se transmite vreun meci, am ghinionul sa dau, cind (vorba ceea:) zapez, peste personaje pe care le antipatizez consecvent. In ultimele citeva zile, un personaj mi-a iesit in cale cu insistenta, parca pentru a-mi face in ciuda: regizorul uns cu toate alifiile, singurul care a reusit sa faca filme copios finantate si despre eroismul comunistilor, si despre ticalosia lor: Sergiu Nicolaescu. Si, daca tinem cont ca a fost, culmea ironiei, seful unei comisii care trebuia sa ofere, la ordinul lui Ion Iliescu, raspunsuri la marile intrebari legate de crimele din timpul revolutiei din 1989, el a devenit si regizor al revoltei de acum 20 de ani.

M-a frapat de mic un amanunt prezent in mai toate filmele sale: cum mor protagonistii sai. Niciodata simplu, decent; ei au parte de o moarte prelungita, pentru a apuca sa rosteasca morala fabulei, ideologica ori pur si simplu timpita prin evidenta ei. In ciuda faptului ca, de ce sa nu o recunosc, in copilarie derularea trupelor si ciocnirile militare din productiile oficiale realizate de "revolutionarul" nostru artist ma atrageau, scenele finale ma plictiseau de moarte. Eu voiam, ca orice baietel care se viseaza erou, actiune, capete taiate, miini retezate (si sint, slava Domnului, destule in productiile lui Nicolaescu, pina si filmul despre François Villon e plin de asa ceva), iar el imi livra pilde retorice, patetice, menite sa stoarca lacrimi si sa indemne la iubirea de mosie.

Nu stiu daca ati observat, dar personajele interpretate de actorul Sergiu Nicolaescu nu reusesc sa dea ortul popii in mai putin de jumatate de ora. Inainte de a inchide ochii, fiecare dintre acesti eroi, de diferite facturi, se simte dator sa lase, cu limba de moarte, o suprema intelepciune celor care, cu inima frinta, asista la lectia de patriotism coborita parca din poemele lui A. Toma sau Dan Desliu. Comisarul Moldovan (parca) decedeaza, ciuruit de mafiotii lui Semaca, dupa ce, alaturi de comunisti, a reusit sa dizolve banda de gangsteri de Dimbovita, care sugeau singele poporului, aparind, bineinteles, interesele clasei exploatatoare. Scena este memorabila si a intrat in folclorul nostru cel de toate zilele. Vajnicul comisar, care nu rateaza sansa de a deveni militian, caci este resuscitat, miraculos, precum Bobby din "Dallas", intr-un film ulterior, raspunde barbateste ca ceea ce i s-a intimplat este "un fleac. M-au ciuruit!". Dupa care omenescul din el izbucneste convingator: "Nu credeam ca doare asa!". Evident, el si-a indeplinit misiunea, a luptat pentru cauza partidului, restul reprezinta fleacuri, "o nimica toata". Si iata pilda: mai importante sint valorile celor multi, comunismul s-a cladit pe astfel de sacrificii, eliberind poporul de sub jugul unor exploatatori cinici, cu moace sumbre si imbracati in haine de piele cu gulerul ridicat (Lascarica interpretat bine, de altfel, de Gheorghe Dinica va spune ceva?).

Nu mai putin pompos repauzeaza eroii intruchipati de acelasi Sergiu Nicolaescu in asa-zisele sale filme istorice, care se bucura si astazi de un gonflabil succes in rindul publicului cu obtuze nostalgii. Mircea moare abia dupa ce si-a indeplinit planul la casapit otomani, dar nu inainte de a-i administra nepotului o lectie despre iubirea de patrie, despre sacrificiul stramosesc intru apararea mosiei, a independentei (cuvint-cheie al propagandei oficiale a epocii). Efectul mai e diminuat, ce e drept, de faptul ca, atunci cind  voievodul biruitor ajunge pe malul Marii Negre, se zaresc in fundal stabilopozii. Mihai Viteazul, in interpretarea lui Amza Pelea (care se incapatina sa tina barda in mina dreapta) sau Decebal din "Dacii" nu sucomba nici ei fara a-si indeplini datoria de a transmite celorlalti ultima intelepciune, mostra de patriotism absolut.

Se uita, de regula, un detaliu deloc lipsit de importanta: filmele lui Sergiu Nicolaescu, finantate generos de statul comunist, in timp ce proiectele unor Dan Pita, Lucian Pintilie ori Mircea Daneliuc erau nevoite sa astepte aprobari exigente, sunau surlele ideologiei ceausiste; dictatorul tocmai derula un demagogic program nationalist, care marca, chipurile, iesirea de  sub tutela sovietica, dar in spetele caruia dospea, de fapt, cultul personalitatii. Ceausescu era si el un Decebal, un Mircea, un Mihai Bravul, caci voievozii nostri glasuiau, in filmele lui Sergiu Nicolescu, in cel mai pur limbaj de lemn al propagandei ceausiste.

Asemenea productii fastuoase, cu care regizorul se lauda si astazi, senin, ba chiar obraznic-vanituos, slujeau perfect aparatului propagandistic comunist. Caci, daca eforturile lozincarde, demagogice nu mai pacaleau pe nimeni, astfel de creatii bine strunite tehnic aveau o mai eficienta putere de persuadare. Ele acreditau ideea ca intreaga istorie a fost anapoda pina la instaurarea comunismului, ca acesta reprezinta incununarea unor secole de lupte si sacrificii, ca marii nostri domnitori nu au fost decit niste comunisti avant la lettre.

Fimele lui Segiu Nicolaescu au sedus multi tineri, au prostit, de fapt, nu putini naivi. Au "educat" tineretul, ca sarcina de partid, rasplatita, nu am nici o indoiala, cu generozitate. Mai grav este ca regizorul nu pregeta astazi sa dea lectii de moralitate de cite ori i se iveste ocazia, uitind ca in filmele sale pina si moartea devenise instrument de propaganda. Ca el acreditase ideea ca exista o anumita conduita comunista, care isi pune amprenta si asupra momentului final: comunistii adevarati nu pot muri simplu, banal; ei sint, musai, eroi; ei nu pier, ci se sacrifica pentru binele colectivitatii. Asa cum au facut-o domnitorii nostri de-a lungul (si de-a latul) istoriei, asa cum au facut-o eroii anonimi precum comisarul Moldovan sau muncitorii de la Grivita. Cu totii devin, sub bagheta regizorala a lui Sergiu Nicolaescu, frati buni cu Silvester Andrei, cel care, daca va amintiti, inainte de a-si salva „firtatul" de sub gramada de carbune, se asigura mai intii ca abatajul nu este periclitat, ca productia nu va stagna.

Prin  urmare, e mai sanatos sa inchid televizorul, ca cine stie pe ce "maestru" mai vad dindu-ne lectii de verticalitate?