Exodul moldovenilor

Exista situatii in care literatura se dovedeste a fi o arhiva a memoriei mult mai credibila decit studiile stiintifice, decit sintezele apretate in exces. Cred ca stim mult mai multe despre comunism citind antiutopiile unor Zamiatin, Orwell, Huxley decit consultind zecile de tratate de politologie. Cum stam insa cu prezentul? Am dat peste o carte a lui Dumitru Crudu, un poet si un dramaturg titrat, de dincolo de Prut, care adopta manifest aceasta formula a transcrierii realitatii. E vorba despre o piesa de teatru, Oameni ai nimanui (editura Cartier, 2007) pe care, citind-o, oricine va avea ocazia sa recunoasca dramele unui fenomen ingrijorator al actualitatii noastre dezechilibrate: imigratia.

Conventiile cele mai obisnuite ale discursului dramatic sint puse in joc pentru a da nastere unor cazuri tipice, care exemplifica elocvent conditia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia si Maria, aduc in prim-plan aceeasi problema majora a individului silit de circumstantele din tara de bastina (Republica Moldova, in acest caz, dar lucrurile sint valabile pentru orice tara din estul Europei care a cunoscut, dupa caderea blocului socialist, exodul tinerilor catre Occidentul promitator) sa isi caute norocul in alta parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntam de ani buni, este constientizat de personaje, care nu au insa libertatea de a alege: in tara nu mai e de trait, in Italia nu reusesc sa isi afle rostul decit cu pretul unor compromisuri greu de rascumparat.

Acest statut este observat nu in liniile sale generale, ci particularizat, surprins in datele sale concrete. Inainte de plecare, Alexandru este cel care tine publicului un fel de prelegere demonstrativa, punctind verdicte corecte si aparent cinice: "Sint atitea localitati in care au ramas doar batrinii. In curind, am putea ajunge o tara fara locuitori. Toti stiu lucrul asta, dar toti se evapora de aici, inclusiv eu". Abia dupa debarcarea in Italia, vazuta ca un soi de no man’ s land, aflam cu stupoare ca nu neaparat setea de cistig rapid l-a gonit acolo, ci disperarea: sufera de o boala incurabila, nevasta e betiva, iar copilul nu are din ce trai, asa ca s-a decis sa-si sacrifice ultimele zile si ultimele puteri pentru a mai prinde cit de cit cheag. Imediat ce capata o slujba, ca ingrijitor al unui batrin nebun, el este numit in didascalii, de fiecare data cind rosteste cite o replica: "barbatul care schioapata un pic si este palid la fata". Redundanta devine un artificiu care nu face decit sa marcheze dramatismul situatiei sale, pus in pagina de el insusi: victima a nazurilor unui batran care se va dovedi un farseur in cele din urma, Alexandru incearca sa sfirseasca demn: "Eu aveam doua variante: sa fiu un bolovan in casa pentru familia mea sau sa incerc sa plec si sa-mi spal singur farfuriile murdare".

Celelalte personaje confirma exact acelasi statut de victima a unei lumi anapoda: acasa nu au ce minca, nu au servicii, aici trebuie sa faca mari sacrificii pentru a-si mentine slujba injositoare: Silvia se prostitueaza, cu acordul consortului Vitalie, Maria spala picioarele unei batrine, in timp ce sotul ii moare acasa, iar copilul e luat in grija de o matusa s.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleste melodramaticul, pentru ca ar insemna sa falsifice lucrurile. Or, conform poeticii sale, fictiunea nu face decit sa sublinieze, la modul autenticist, traumele realului.

Riscul unei astfel de formule ar fi acela al conventionalitatii rigide, al previzibilitatii facile. Numai ca autorul ocoleste tezismul tocmai prin stratificarea atenta a acestor drame total verosimile: celor ale exilatilor, ale dezradacinatilor, le raspund dramele celor ingrijiti: Marco, batrinul nebun supravegheat de Alexandru, joaca de ani buni acest joc doar pentru a mai zgindari compasiunea fiului, pentru a nu sfirsi intr-un azil; signora Elisa, batrina din grija Mariei, nu face decit sa-si ostoiasca marea durere cauzata de indiferenta fiicei ei etc. etc. Ia astfel nastere un permanent dialog al victimelor, care nu reusesc sa se impotriveasca unui sistem absurd, care nu mai pretuieste omul, ci se scutura de el cind devine inutil sau il trateaza brutal atunci cind acesta nu are nici o protectie.

Devine astfel limpede ca titlul piesei pune degetul pe rana: cei care pleaca sint dezradacinati, numai ca nu e nevoie sa te rupi de tara de bastina pentru a deveni un om al nimanui. Lumea e plina de victime, iar acest lucru aproape ca nici nu mai impresioneaza pe nimeni.

Dumitru Crudu incearca sa sensibilizeze o lume din ce in ce mai impasibila la raul din jur. Tocmai din aceasta cauza piesa sa este un extrem de directa, simpla, dar nu simplista, in ceea ce priveste procedeele. Autorul basarabean a cistigat un pariu nu atit estetic, cit unul etic, moral.