Fabulatie versus lustratie

Exista o infinitate de moduri de a vorbi in pustiu, mai ales de cind cu democratia, inteleasa la noi (si practicata!) ca autism robust, masiv, compact si imparabil ca o lespede. Scrii, de pilda, ca X, din anturajul Tartorului (sau de la poalele piramidei – n-are a face!) e un ticalos patent, aduci si probe, marturii, dovezi cum s-ar zice irefutabile (de-ati sti ce valuri face aceasta vocabula pe timpanul basarabean!), transpiri, cu alte cuvinte, ca sa fii persuasiv si prob… si? Pai, nimic. Din toata asiduitatea (si ma gindesc acum la reporterii de investigatie, oameni ai migalei si coroborarii, maniaci ai amanuntului contextualizat, adunind bunul cu putinul in lungi si alambicate demersuri – zic cu limba de patit!) nu se alege, in fine, decit un sfiriiac. Cel vizat isi face mendrele in continuare, chiar cu mai multa dezinvoltura decit inainte si, pasa-mi-te (in virtutea unui paradox posibil numai pe vreme de comunism cu apucaturi capitaliste), cu un mai mare succes. Critica, demascarile, stilpul infamiei se absorb si se sublimeaza in noi fonduri de actiune, sint ca un catalizator. Constatin Cheianu remarca intr-un numar recent al Jurnalului de Chisinau, cu un inevitabil humor, ca mai toti cei luati in tarbaca de presa noastra democratica (multa, putina, cita e!), in loc sa-si primeasca sutul binemeritat in fund, au promovat, unii chiar fulminant, ca ambasadori, sefi de comisii, ministri si ce mai prevede nomenclatorul partidului pentru valetii sai. Vorbirea catre putere este, in cel de-al doilea stat romanesc (cine va fi lansat, primul, aceasta subtila diversiune? Caci odata cu definirea situatiei de fapt, inducem si o deloc ingenua idee de divizibilitate; or, in noul veac al segregarilor si separatismului atita ne mai lipsea), o alta forma a desertaciunii…
O forma asemanatoare (si perfect inutila, de altfel, pentru ca nu face decit sa ne agraveze placiditatea) e si ideea lui Val Butnaru de a publica niste Anchete ale lustratiei prin intrebarea daca Ati colaborat cu organele de securitate ale fostei Uniuni Sovietice (KGB)? (Jurnal…, nr. 469, 7 aprilie 2006). Nu neaga nimeni, fireste (cu exceptiile… interesate), utilitatea deconspirarii sicofantilor, imperativul asanarii morale, al echitatii de peste vremi, valoarea, adica, a unui purgatoriu la scara intregii societati drept conditie esentiala a detasarii noastre de totalitarism. E plin esichierul politic si gem palierele administratiei publice de indivizi cu cerul gurii mai negru ca taciunele, turnatori imbicsiti, care isi surind cinic sub faldurile aparentelor onorabile. Tot gunoiul asta trebuie sa-si primeasca odata recompensa, de preferinta in instantele terestre, nu la judecata de apoi. Dar intrebarea e cit pragmatism sec si eficace si cit donquijotism ilar contine un demers ca acesta: de a propune – si cui?! – lumii politice si mediatice de la noi (cele mai infestate moral, stie oricine) sa-si faca mea culpa la scena deschisa? Pe cine, intr-o cultura a parvenitismului, l-ar tine cureaua sa-si asume public propria ticalosie? Vi-i inchipuiti pe Voronin, pe Tarlev, pe Marian Lupu, speakerul cel afrodiziac (trece la „faptul divers” drept cel mai sexi dintre aborigeni: ma rog, de gustibus…) – treimea interpelata cu faxuri de Jurnal – vorbind-ne despre cum au facut si au dres, etalindu-si prostituarile, cite vor fi fiind, KGB-ul sa le numere? Nici Mintuitorul n-ar incheia un pariu in acest sens. Si chiar daca, sa admitem (ca tot am pasit pe tarimul fictiunii), cei vizati vor pune sictirind mina pe condei (desi varianta cu datul poalelor peste cap mi se pare mai plauzibila), ce mare brinza va rezulta din epicul lor efort? Nu cumva argumentul suprem de adoptare, in fine, a Legii respective? S-o creada Jurnalul, de-o vrea, ca eu unul bag mina in foc ca la capatul spovedaniei ne vom alege, fatal, o cu seama de anecdote, mai mult sau mai putin palpitante (fiindca nu-i frumos sa pomenesti de veracitate in plina reverie). Ca in cazul textului de pocinog, care ne povesteste – faceti-va mai comod – cum a incercat odinioara KGB sa-l racoleze pe Val Butnaru insusi, persuadindu-l timp de patru ore in cabinetul redactorului sef al Tinerimii Moldovei anului 1978 – „presiune dura (credeti-ma ca a fost dura)” –, iar a doua zi i-a dat intilnire in tribunele stadionului „Dinamo”, cu un ziar in mina…
Altfel zis, sub raportul credibilitatii (si, deci, al utilitatii), initiativa mi se pare absolut puerila. Vom avea, cel mult, niste povestiri, si inca destul de cabotine – judecind debutul (inclusiv articolul ex-deputatului Vasile Nedelciuc, inserat in acceasi pagina) –, necum un flux de presiune asupra legislativului, el insusi cu pufusor (ba chiar cu blana in toata legea!) pe botisor in sensul acesta si, ca atare, cu desavirsire ostil ideii. Partizan fervent eu insumi a tot ce foloseste strategiei de seductie a cititorului (care, la noi, nici macar ipocrit nu e, cum zis-a clasicul, ci pur si simplu absent!), ma tem ca in cazul de fata confesiunea pura, lipsita de probe si identitati („nu vom da nume de terte persoane, fiindca nu razbunarile si reglarile de conturi ne intereseaza acum”, ne asigura sapoul, provocind o data in plus fabulatia) va bagateliza o idee si asa scaldata in deriziunea generala. Depozitiei cu trama si spirit detectivist i-ar sta bine, mai ales aici, coroborata cu niscai investigatie si probe – macar facsimilate…