Golul si plinul

Religiozitatea poeziei nu tine de dogme, ci de cunoasterea umana. De sondarea limitelor fiintei noastre materiale, a materialitatii si imaterialitatii lumii in general. Daca am masura macrocosmosul in toata grandoarea lui, am observa ca materia ocupa un loc infim in tot acest infinit. Raportat la spatiul universului (pe care noi nu-l cunoastem nici macar intuitiv), ceea ce numim noi substanta e ca un fir de nisip. Un simplu punct, risipit intr-o infinitate de puncte marginite de golul atotstapinitor. Noi am cautat sa cunoastem lumea raportata la materie. La substanta, la plin. Raspunsurile noastre la o serie de intrebari s-ar putea sa se gaseasca, insa, intr-un alt loc. Intr-o alta lume, sa zicem, a golurilor, pe care deocamdata nu o putem percepe si asupra carei nici nu putem emite prea multe speculatii. Cunoasterea noastra asupra vidului e infima. Noi ne aplecam asupra materialitatii lumii, si nu acordam importanta imaterialitatii ei. Or, spiritul si constiinta nu tin numai de spatiul material, chiar daca sint legate de el, evoluind in alte dimensiuni. Ele sint totusi pe cit de abstracte, pe atit de vii, insufletind lumea organica si pe cea anorganica.
In vechea carte a intelepciunii chineze "Tao Te Ching" se postuleaza: "Ceva este creat misterios/ cu mult inainte de facerea cerului sau a pamintului/ este tacut si nu are forma,/ nu are egal./ Este intotdeauna prezent, miscindu-se fara incetare./ Din el ca dintr-o mama a aparut tot ce traieste./ Nu stiu cum sa-l numesc. Asa ca-i voi spune Tao". Spiritul uman limitat nu-l poate percepe pe Tao decit ca pe o abstractiune. Or, Tao este viu. "Tacut, el umple totul". Se raspindeste pretutindeni, acoperind golul si plinul. Lumea materiala si cea imateriala, asemenea celor doua parti ale unei clepsidre, se scurg completindu-se una pe alta si transformindu-se in interiorul lui…
*
Evolutia universului urmeaza o spirala asemenea ADN-ului, dupa un program prestabilit. In acest sens, mi se pare revelatoare afirmatia antroposofului Rudolf Steiner, care, intr-una din prelegerile sale, spune: "Ceea ce se petrece aici pe plan fizic este de fapt mereu un fel de proiectare, un fel de nuantare a ceea ce se intimpla in lumea spirituala. Numai ca ceea ce se petrece in lumea spirituala are loc mai devreme". Teoria lui Steiner ar putea fi completata cu cea a lui Jung referitoare la "irumperea continuturilor arhetipale" si influenta acestui fenomen asupra psihicului uman. Si Steiner, si Jung sint de parere ca simbolurile si inchipuirile nu sint doar simple imagini, ci ele fac parte dintr-un "fond genetic" universal, constituind o realitate in sine, o realitate ce poate tine de acel "ceva aparut misterios", tacut si fara forma, "ce se misca fara incetare", care apare in cartea "Tao Te Ching". La prima vedere, afirmatia lui Steiner pare socanta. Oricit de credincios ai fi, ratiunea te impinge sa te intrebi: "Cum ar putea faptele si fenomenele ce urmeaza sa se desfasoare in lumea fizica sa fi avut deja loc in lumea spiritului?". O alta intrebare logica pe care ti-o pui suna astfel: "Care este decalajul de timp dintre fenomenele ce se petrec in cele doua dimensiuni? Un ceas, o zi, un minut, o secunda, un secol?". La aceasta intrebare, Steiner ne-ar fi putut raspunde: "Oricare din ele". Adaugind: "In lumea spiritului, timpul nu are masura sau, daca are, atunci ea are alte coordonate decit cele din lumea fizica… Ceea ce aici pare a fi un secol, acolo poate e doar un minut… Sau viceversa". Aduceti-va aminte de basmul "Tinerete fara batrinete si viata fara de moarte". Plecat "pentru citeva clipe" in lumea de dincolo, Fat-Frumos se intoarce intr-o lume din care n-au mai ramas decit oale si ulcele, si imbatrineste brusc. Chiar si in lumea fizica exista un decalaj intre timpul perceput de materia organica si cel perceput de cea anorganica. In lumea fizica, schimbarile au loc mult mai lent. In poezia "Transparente aripi", Nichita Stanescu descrie cit se poate de palpabil acest fenomen: "Merg si toate lucrurile dau din aripi;/ aripile de piatra ale pietrelor/ bat atit de incet, incit pot smulge din ele cristale de cuart/ ca pe niste pene dureroase…". In interiorul pietrelor, de unde trecutul s-a evaporat, iar viitorul nu s-a sedimentat inca, timpul poate fi pipait cu mina. In viziunea poetului, timpul se confunda cu regele pasarilor sau mai degraba cu regele zborului, care e orb, mut, surd, schiop, nededus, nenascut, nevazut, neauzit, nevisat, neadormit, plin de sali de tron si de culoare. Pietrele dau din aripi atit de incet, incit trebuie innodate mai multe vieti, ca sa se scurga o singura clipa… Sa revenim insa la afirmatia lui Steiner care spune ca fenomenele din lumea reala au un corespondent in lumea spirituala, ca ele se nasc mai intii acolo si apoi se deruleaza si aici, in lumea reala, cu un decalaj de timp ce nu se poate masura biologic. In terminologia psihologiei abisale a lui Jung, lumea spirituala definita de Steiner ar corespunde inconstientului colectiv sau celui cosmic, unde "salasluiesc" arhetipurile. Miscarea acestora influenteaza nu numai constiinta, ci poate produce schimbari atit in societate, cit si in natura. La rindul lui, inconstientul colectiv sau cosmic al lui Jung pare sa corespunda acelui misterios si tacut Tao, aflat intr-o perpetua miscare, din care izvorasc toate formele lumii vizibile si ale celei ascunse simturilor noastre. Descifrarea si analiza viselor ne aduce si ea mai aproape de intelegerea fenomenelor ce se petrec in lumea imaginarului. Premonitiile si semnele pe care inconstientul ni le trimite prin intermediul viselor reprezinta una din caile de acces spre spatiul "locuit de Tao".
*
Omul nu poate renunta la spiritualitatea sa. La misterul existentei. Desacralizarea spatiului in care traim, golirea lui de simboluri, produce, desigur, traume sufletesti. Poezia si credinta nu dispar insa. Ele sint trasferate asupra altor lucruri. Sa ne gindim numai la explozia videoclipurilor, unele adevarate capodopere poetice, si ne putem da seama ca aceasta nevoie nu dispare, ci se amplifica la nivelul masei. Mesajul poetic este imbracat in imagini. Intilnim in ele, deopotriva, si excesul de brutalitate, dar si delicatete ce tine de inefabil. Desigur, accentul se pune pe senzualitate, pe miscarea trupului, care e scos din contingent, capatind reverberatii magico-religioase. In fond, ritmurile lumii moderne, ca si imaginile, unele de-a dreptul coborite din cosmar, nu fac decit sa recupereze fondul ancestral al omenirii, pierdut, din cauza diverselor revolutii si descoperiri petrecute de-a lungul intortocheatei noastre tranzitii de la epoca de piatra la cea postindustriala. Incepind cu Brancusi, cu Picasso, cu Chagall si terminind cu ultimele tendinte ale artei moderne, aceasta intoarcere spre origini e din ce in ce mai evidenta. Ritmurile si imaginile primitive apar atit in muzica, atit in pictura, in sculptura, in teatru, in coregrafie, cit si in poezie. De ce simtim, insa, aceasta nevoie sa ne intoarcem, fie si prin intermediul artei, la origini, e o alta poveste. Poate ca sintem la o cotitura a istoriei, la o rascruce a ei si, inainte de a porni spre necunoscut, aruncam o privire indarat, amintindu-ne cine sintem si incotro mergem…