Caută 
6 MIN
Intr-un interviu aparut in "Ziarul de Duminica", Cristian Crisbasan, un impatimit si un teoretician si practician al fotografiei, autor al volumului Kitsch-ul nostru cel de toate zilele, afirma ca pentru el fotografia este o stare de spirit, "un anumit mod de a depune o marturie vizuala despre om", despre viata in general si lumea din care, cu sau fara permisiunea noastra, facem parte. Fotografia, scria el, este "portretul subiectiv al unei amintiri". Am stat si am meditat pe marginea acestei supozitii: "Cum poti sa redai o amintire pe pelicula, mai ales atunci cind fotografiezi instantaneu, m-am intrebat, cind nimic din ceea ce ai de gind sa intreprinzi nu se integreaza intr-un plan dinainte stabilit?!" In fond, noi nu facem altceva decit sa fotografiem lucrurile care ne ies in cale, apasind declansatorul aparatului dintr-un impuls interior… Si totusi, rezultatul acestor actiuni, conform confesiunilor unui specialist in domeniu, e o amintire. Adica un fapt deja trait, sedimentat adinc in memoria noastra… Rezultatul e surprinzator, daca nu chiar straniu si inexplicabil, aceasta cu atit mai mult cu cit lucrezi cu un aparat care inregistreaza cu precizie (oare?) imaginile care se si succed pe retina. Si atunci de unde rasare aceasta "amintire"? Cum actioneaza trairile noastre din trecut asupra lucrurilor inconjuratoare? Si mai ales cum putem determina ca aparatul sa consume la unison cu noi? Devine el o prelungire a simturilor noastre, vibrind odata cu impulsurile subconstientului nostru ce interactioneaza cu obiectele din jur, imprimindu-le o anumita miscare, o schimbare a infatisarii lucrurilor, care isi releva, brusc, fata lor necunoscuta? Exista in aceasta afirmatie lucruri care scapa puterii noastre de judecata. Ratiunea pe care o posedam refuza sa accepte misterele lumii inconjuratoare la care nu are portita de acces… Si atunci? Si atunci trebuie sa ne calauzim in demersurile noastre cognitive nu atit pe calea logicii si a ratiunii, ci pe calea inteligentei emotionale. Plecind de la aceasta premisa, deodata vedem ca in fata ni se deschide un alt orizont, pe care nici unul din simturile noastre nu-l percepe, dar la care subconstientul nostru are acces, al amintirilor "trecute", si, de ce nu, al celor "viitoare". Se pare ca in universul nostru nu e nimic inert, ci ca fiecare obiect si fiecare particula vibreaza la unison cu micul si marele tot. Ca universul nostru interior se revarsa peste lucrurile din jur, facindu-le sa-si releve o alta dimensiune… Astfel se explica si faptul ca obiectivul unui fotograf devine o parte componenta a retinei lui, a privirii care vegheaza in spatele sau si il anima. Imi vine, desigur, destul de greu sa inteleg aici lucrurile pe care le teoretizez. Mi-e mai simplu, de exemplu, sa accept faptul ca mina unui pictor sau grafician e calauzita de impulsurile ce vin din subconstientul sau. Sau ca inspiratia unui scriitor nu e altceva decit interactiunea ce se produce intre inconstientul sau si inconstientul colectiv. Dar cum pot sa accept ca aparatul devine un organ, o fiinta vie? Un fel de ciine care raspunde, pe cale empatica, la comenzile stapinului sau, chiar si atunci cind acesta nu-i da explicit nici o porunca? "Fotograful face fotografie – decreteaza dl. Crisbasan -, nu camera sa tehnica…" "Imaginea, mai adauga el, poate suferi modificari subiective, in functie de felul in care se transforma in mintea ta acea amintire". In fiecare fotografie salasluieste un demon. Si, deopotriva, un inger. Cind unul vegheaza, celalalt doarme. Si viceversa. Nici o imagine, chiar una insignifianta, nu scapa de prezenta unuia sau altuia. Sau a amindurora. Si chiar daca presupunem ca ar scapa si in locul lor s-ar naste un gol, acest gol n-ar avea alta menire decit sa le suplineasca absenta. Orice imagine isi are abisul sau care consuna cu inconstientul nostru. Prezenta ei pluteste in aer. O simtim de departe, nu cu ochii mintii, ci cu ai sufletului. De aici si nostalgia. De aici si déjà vu-ul…Poate ca nu intimplator Baudelaire considera inventarea dagherotipului ca o napasta pentru omenire. Era abia inceputul. Intre timp, imaginea a ajuns sa domine lumea, prefigurind sfirsitul (inlocuirea?) ei. Daca lumea fizica poate fi distrusa, cea a imaginii e menita sa dainuie vesnic, intr-un neant care, pe zi ce trece, devine tot mai animat.
Artistul fotograf probabil ca intuieste aceste lucruri si de aceea umilinta sa capata, uneori, caracteristicile unui orgoliu nemasurat. Alteori, increderea sa nemasurata in forta imaginii, in magia ei este ingenucheata de intimplare…. Intre aceste stari antagonice, dar complementare penduleaza credinta sa profunda ca arta fotografica e unica in felul ei si ca intr-insa salasluieste inefabila soapta a tacerii lui Dumnezeu. O fotografie poate avea efecte taumaturgice sau, dimpotriva, influenta ei poate deveni malefica pentru privitor. E vorba de mesajul ce se ascunde in interiorul fiecarei fotografii. Raceala imaginilor este doar aparenta. Orice fotografie e un decupaj din realitate. O pelicula subtire ce se decojeste de pe fata lucrurilor si care se imprima pe ecran. Odata cu pelicula se decojeste insa si o anumita incarcatura psihica pe care o poseda pe de o parte lucrurile din jur, pe de alta parte subiectul care actioneaza asupra obiectivului. Din interferenta acestor energii se naste un intreg, o entitate de sine statatoare care le reflecta pe amindoua. Nu va sfatuiesc sa priviti mult timp portretul unui om, indiferent daca e viu sau mort: veti avea surpriza sa intrati intr-o stare hipnotica. Scriind despre lucrurile acestea, gindul ma duce la fabulosul Jose Arcadio Buendia, din Veacul de singuratate al lui Marquez, cel care, claustrat in laboratorul sau de la Macondo, plin de tot felul de harti, de recipiente, pilnii si metale rare, incearca sa surprinda pe placa unui dagherotip chipul lui Dumnezeu… Ajungind aici cu digresiunile, incerc sa gasesc o cale de intoarcere de la laboratorul lui Jose Arcadio Buendia la Gradina lui Dumnezeu, condensata pe pelicula, la o alta dimensiune metaforica, de catre Ozolin Dusa. Gradina lui Dumnezeu este, in viziunea sa, "o marturie despre copilaria pierduta, despre o altfel de posibilitate de a privi in oglinda propriului suflet, de a vorbi fara cuvinte cu tine insuti", aducindu-ti aminte de cel care ai fost si de cel care veI fi atunci cind nu vei mai fi, si cind carnea ta trecatoare se va metamorfoza in o parte din acest Paradis. "Gradina lui Dumnezeu" a lui Ozolin, artist fotograf venit la Iasi din lumea mirifica a Dorohoiului si Botosanilor, unde greierii mai cinta citeodata, in prag de seara, acorduri ce ne amintesc de alaiul eminescian din Calin, file de poveste sau de baladele lui Topirceanu, e o "lume ciudata" aflata la "marginea imparatiei ierbii", uitata intr-un colt impaienjenit al memoriei noastre ancestrale. Pentru a o putea accesa, fotograful trebuie sa redescopere copilul din el si sa plece pe urmele lui nevazute, odata cu mijitul zorilor, sa se bucure de lumea aceasta mica, adusa la stadiul de note muzicale vii, ce sar la fiecare pas din iarba pe un portativ inchipuit, fiecare cintindu-si uvertura si aducind lauda Creatorului nevazut, ascuns in fiecare particica de materie… Pentru a putea surprinde pe pelicula aceste superbe bijuterii colorate ale lumii vii, artistul s-a tirit prin iarba, s-a ascuns dupa frunzis, a pindit ora la care iese fluturele din crisalida si ora la care se rastigneste pe o creanga subtire de maslin prinsa de paienjenis. Fotografiile sale expuse pe gardul Parcului Copou incearca sa redea, la o dimensiune miniaturala, chipul nevazut al lui Dumnezeu, risipit in toata suflarea ce ne inconjoara. In interiorul fotografiilor sale demonii sint adormiti, iar lumina care le anima pare sa vina dintr-un Paradis pierdut intotdeauna…
