Hic sunt dracones (III)

Temerile mi s-au confirmat destul de rapid. Am fost dusi, conspirativ parca, la ultimul etaj al cladirii de la Fundatie, unde am fost lasati sa asteptam intr-o camaruta austera. Acolo i-am descoperit si pe colegii mei de la Opinia studenteasca, Cezar Caluschi si Dan Radu (in ultimul an, eu ramasesem doar la Dialog, intrucit mi se explicase ca prezenta in doua redactii nu e "constitutionala", urmind asadar sa fac o alegere cit mai curind), la fel de nedumeriti ca si noi, "dialoghistii" zgribuliti (nu numai din cauza gerului de februarie, desigur). M-am linistit insa brusc macar intr-o privinta. Era clar ca nu fuseseram adusi sa semnam angajamente de colaborare cu Securitatea. Astfel de pacturi diabolice nu se puteau face cu atitia "spectatori". Am intrat, pe rind, intr-un birou luminat de o veioza, unde se gaseau trei persoane. N-am recunoscut-o decit pe Carmen Olaru. Aici, ea parea sa aiba rol de secretara, intocmind un fel de „procese verbale" (probabil, ale "discutiilor" din incapere). Celelalte doua personaje imi erau complet necunoscute. Cel dintii – care conducea de altfel dialogul – era, dupa comportament si alura, un sef local "la tineret". Celalalt (care tacea undeva, in penumbra creata de veioza) asculta atent si, in rastimpuri, clatina indefinibil din cap. Vorbitorul turuia, suficient de arogant si dogmatic, ceva despre misiunea Dialogului de "a reflecta realitatile socialiste din tara noastra si triumfurile stiintifice ale tinerei generatii", iar nu de "a fi o gazeta cosmopolita si reactionara, asa cum a facut-o Hoisie".

La ultima parte, am intrat in alerta. Lui Andrei Hoisie-Corbea i se datorau toate contactele Dialogului din lumea culturala buna, profilul deschis, european, al revistei, forta sa intelectuala. Am fost intrebat cum vad viitorul publicatiei si am raspuns (cu glasul destul de pierit, recunosc) ca nu inteleg ce imbunatatiri majore i-am putea aduce formulei actuale – una, putin zis, prestigioasa. "Ihi", a miriit – vizibil nemultumit tovarasul "local", tragind cu coada ochiului spre penumbra misterioasa. Rolul lui se incheiase cu certitudine. "Codrine", spuse deodata Omul-din-Umbra, intr-o tonalitate placuta, cizelata as indrazni sa adaug, a vocii, "uite ce e: la Bucuresti, esti vazut ca un publicist tinar, cu perspective (mi-a trecut imediat prin fata ochilor seria de eseuri critice publicate in SLAST si comentariile elogioase pe care Ion Cristoiu, redactorul sef al revistei, le facuse pe marginea lor!). Intentia noastra este sa te numim noul redactor-sef al Dialogului (Marius Cristian, absolvent de Istorie, se retragea in acea vara, urmind sa-si preia repartitia in munca didactica, n.m.). Crezi ca ai putea face fata cerintelor?". "Da", am spus cu mai mult curaj, "dar numai cu echipa actuala, care-i include ca redactori-sefi adjuncti pe Andrei Hoisie si Stefan Afloroaei". "Am inteles", a replicat Omul-din-Umbra. "Vom tine cont de parerea ta". Am iesit fericit din birou. Eram convins ca imblinzisem fiara si ca Dialogul va supravietui neschimbat. Mai mult, aveam tendinta sa cred ca regimul nu era populat doar de activisti rudimentari, ci si de intelectuali cu un anumit rafinament.

In citeva luni, s-a facut o plenara UTC pe centrul universitar, la care au fost anuntati noii administratori din structurile UASCR. Eu eram numit redactor-sef la Dialog, iar Cezar Caluschi la Opinia studenteasca. Insa daca la Opinia… echipa profesorala diriguitoare raminea intacta, la Dialog, atit Andrei Hoisie-Corbea, cit si Stefan Afloroaei isi pierdeau pozitiile anterioare, in locul lor venind Ioan Holban (desi fost redactor, in studentie, era prea putin legat de spiritul real al revistei si mai degraba neinspirat in munca de finete culturala). Am fost cuprins de o furie neputincioasa si de o dezamagire absoluta. Cu toate acestea, nu am indraznit sa ma ridic acolo, in plen, si sa protestez, asa cum ar fi fost, etic vorbind, corect.

Descopeream, la douazeci si unu de ani, ca, in ciuda dezinvolturii mele publicistice si a unei vanitati autoinduse de asa-zis "intelectual subversiv", nu faceam, in fata fortei de malaxor a sistemului, nici cit o ceapa degerata. La rigoare, deveneam unul dintre milioanele de poltroni care "strajuiau" Romania de la vest la est si de la nord la sud. Cineva imi spunea odata ca poate comunismul nu ar fi reusit sa se impuna asa de bine la noi, daca nu ar fi existat atitea cozi de topor in fibra adinca a natiunii. Nedumerirea mea (si azi) ar fi daca aceste cozi de topor au ajuns astfel by choice, prin insasi natura lor deviata, cum ar veni, ori by force, adica sub presiunea de nesuportat a spaimei. Desi, ontologic si moral, apare o diferenta intre cele doua, social si politic, rezultatul lor este acelasi. Prin urmare, unde inclina balanta?

Cel de-al doilea moment se leaga de vizita (deja mentionata) pe care am facut-o la Bucuresti, impreuna cu Laurentiu Constantin, in noiembrie 1989, cind functionam deja ca redactor-sef al Dialogului. Paranoia se instaurase. Dupa cum spuneam, vedeam securisti la tot pasul, ne simteam urmariti si, la fiecare sirena auzita pe strazile Capitalei, intram in panica, banuind ca sintem cautati de "specialisti" (aidoma unui sociopat din celebrul Itinerar psihiatric al nu mai putin celebrului profesor iesean Petre Branzei). Aveam la noi insa legitimatiile de presa si ne-a venit ideea sa le fluturam mereu cu dezinvoltura, pentru a evita orice eventual risc. Gradual, teama de securisti cu care descinsesem "la centru" parea sa se fi estompat, gindurile noastre fiind anexate de noua "stare" emotionala, nu numai relaxata, ci de-a dreptul triumfala, datatoare, altfel zis, de fiorii succesului. Judecind din perspectiva proprie, pot confirma ca traiam un anumit tip de betie a "importantei" in comunism, fara indoiala, simptomul mai multor promotii de mici politruci. Intelesesem astfel ca "presa" (oricum ai fi interpretat-o – metaforic sau nu) era o mare putere, iar mintea oamenilor, in comunism, suferise mutatii de esenta. Totusi, alternanta de spaima si putere in care mi-am petrecut acel scurt stagiu bucurestean, pre-revolutionar, mi-a lasat, in ultima instanta, un gust amar. Era nevoie de atit de putin pentru a transforma niste oameni cu pretentii de educatie liberala in niste sclavi ai sistemului. O (falsa) impresie de "putere", de "importanta" sociala, combinata, contradictoriu, cu senzatia permanenta de "frica", la rindul ei nemotivata concret, descinsa din zona iluzorie, a spectrului confuz si enigmatic creionat (fantomatic) de Omul-din-Umbra, si individul raspunde la stimulii manipularii mai ceva decit ciinii lui Pavlov. Subit, nu mai eram deloc mindru de insasi munca in presa studenteasca. Marile mele "atuuri" devenisera o adevarata povara. Totul mi se parea desertaciune, mi-as fi dorit parca, intr-un mod absurd, imposibil de explicat, ca Botu sa ma fi dat, cu un an inainte, afara din facultate. (Sfirsit)