Imitatorii

Cu pasi marunti, in viata publica romaneasca si-a facut aparitia obiceiul de a invita oameni faimosi sa tina cuvintari. Cind ne referim la discursurile tinute de oameni faimosi, nu avem in vedere opiniile Madonei despre apa minerala, parerile lui 50 Cent despre egalitatea de gen sau comentariile lui Justin Bieber despre sclipirea razelor de soare in fereastra aurita a diminetii. Cind ne referim la oameni faimosi, avem in atentie persoanele a caror prezenta pe scena vietii a lasat urme mai consistente decit locul celebritatilor in fruntea clasamentelor muzicale.

Obiceiul de a invita persoane cu notorietate sa vorbeasca despre valorile pe care le au este, fara indoiala, un fapt pozitiv. Cine are urechi de auzit poate trage o multime de foloase din astfel de cuvintari. Dar, pe linga publicul evident interesat de ceea ce afirma personalitatea A, B sau C, exista si vinatorii de glorie, oameni care cauta sa dea mina cu binecunoscutul domn X, sa-i respire aerul si sa-i soarba fiinta din priviri, doar, doar or primi si ei un strop din izvorul nesecat de faima al generosului „donator". A se afla in preajma unei personalitati este, pentru vinatorii de faima, momentul suprem al contactului cu nemurirea. Cerurile li se deschid, o muzica divina le gidila placut urechile si, purtati de aripi pufoase de heruvimi, nevrednicii culegatori de lauri luati cu imprumut renunta o clipa la materia anosta a propriului trup pentru a vampiriza cu lacomie carisma datatoare de viata vesnica a „modelului".

Aceasta forma de parazitism subliniaza antiteza intre ceea ce isi inchipuie individul ca poate fi (fiinta care s-a impartasit cu ambrozia si nectarul zeilor) si ceea ce este el de fapt (absorbant de glorie, parazit nesatios). Gradul cel mai inalt de ridicol este atins de vinatorii de glorie care vor cu tot dinadinsul sa se contopeasca, prin imitare, cu personalitatea a carei faima face obiectul parazitarii.

Imitatorul nu este o fiinta, ci o masca fara trup si suflet. Ceea ce individul face trimite, de fapt, catre altcineva. Imitatorul este o fiinta tot atit de plina ca o vaza fara flori, e un om fara insusiri, un clovn defazat care sfirseste prin a se rataci in rolul pe care il adopta. Masca isi devoreaza cu indiferenta purtatorul.

Surogatele umane ale unor oameni in carne si oase inspira o nesfirsita mila. E trist sa treci in ochii lumii drept Elvis Presley, cind, in realitate, tu, imitatorule, nu esti nici mai mult, nici mai putin decit umbra jalnica a unui om. Nici tu insuti, nici celalalt. Nici calare, nici pe jos. Nici in caruta, nici in teleguta.

Numai daca imitatorul are inteligenta si dispozitia de a se distanta parodic de model, de a largi cu ascutisul ironiei fisurile matritei pe care o exploateaza, produsul rezultat, caricatura, are in mod garantat priza la public. Culmea umorului e, in acest caz, sa intri in pielea altuia si sa o tabacesti bine cu solutiile acide ale luarii in ris. Ne place teribil de mult sa ne distram pe seama altora. Aceasta activitate umana futila ofera satisfactii enorme. Va invit, pentru o fractiune de secunda, in pielea incapatoare si elastica a lui Florin Piersic: „Iubitii mei! Sinteti extraordinari Si va respect enorm". Risul, dragi cititori, vindeca multe boli.

Daca, dimpotriva, imitatorul se lasa coplesit de mulajul in care si-a confectionat masca, efectele nu stirnesc risul, ci plinsul. Dupa ce a dat noroc cu Tony Blair si i-a admirat statura (era sa scriu statuia), domnul Victor Ponta a avut revelatia asemanarilor. Ca si domnia sa, Tony Blair a urmat o cariera juridica, s-a impus de tinar in prima liga a jocurilor politice, a prefacut Opozitia in Putere, a promovat o politica pragmatica, strategica si a calatorit in America, unde a vizitat Casa Alba si alte obiective turistice majore. Lasam la o parte faptul ca domnul Victor Ponta a cintat, pardon, a cuvintat in inchiderea spectacolului montat de Tony Blair – reversul nefiind, deocamdata, posibil – si incercam sa scoatem in evidenta si alte fericite asemanari.

Si domnul Ponta si domnul Blair sint oameni politici cunoscuti, care detin pagini personale de internet. Al nostru scrie cu nerv despre naravurile lui Traian Basescu, al lor cuvinteaza despre politica internationala, despre calitatile unui lider si despre fundamentele statului democratic.

Si domnul Ponta si domnul Blair zimbesc la fel de larg si de convingator. Al nostru zimbeste mai mult pe socoteala lui Traian Basescu, al lor nu glumeste niciodata pe seama conditiei omului politic.

Si domnul Ponta si domnul Blair cred in social-democratie. Al nostru n-a avut inca ocazia sa arate tot ce poate face, al lor da deja lectii foarte bine platite.

De fapt, observind cit de Victor Ponta este Tony Blair sau, daca vreti, cit de Tony Blair este Victor Ponta, presupun – si, daca gresesc, rog sa imi fie iertata eroarea – ca „Micul Titulescu" ar putea sa imite, fara dificultati, pe oricine, chiar si pe Traian Basescu. Si de ce nu? Partenerul sau de coalitie, domnul Crin Antonescu, pare sa fi capatat deja unele din obisnuintele rolului de Presedinte: privirea, gestul, invectiva.

Daca exemplul Ponta – Blair este corelat cu activitatea rodnica a altor veleitari de pe scena politica romaneasca, vedem limpede amploarea eclectismului: de la o vreme, domnul Radu Mazare se imbraca in ofiter SS, doamna Elena Udrea a pozat, pe rind, in sex-simbol, in diva si in „Doamna de Fier", Margaret Thatcher, iar Mircea Geoana, neputind fi Barack Obama, a studiat cu interes trucurile de marketing ale lui Bill Clinton (si-a facut chiar poze cu el).

Tiparul care se profileaza sugereaza ca ambitia de capatii a politicianului roman din zilele noastre este sa imite, sa fie altcineva. Intreb, deci, luind aminte la tristetea tipatoare a identificarilor ratate, cind Pacala si Tindala se tin numai de aliante, coalitii si jocuri de culise, noi cu cine votam?