„Informatorii” impotriva Securitatii: o solidaritate imposibila

Un subiect a tinut treaza, de vreo doua saptamini, atentia lumii culturale: asa-numita "deconspirare" de catre CNSAS a lui Ioan Grosan. Vad ca din cind in cind acest subiect revine periodic: mai plesneste cite o petarda, mai ies niste lucruri banuite, de nu chiar stiute de multi, la lumina, citiva editorialisti mai scriu bucurosi parca de compromisul la care unii au fost obligati si apoi lucrurile se sting de la sine, fara a deveni prilej pentru dezbateri serioase. Anul trecut, Adrian Marino a suferit un linsaj post mortem, ba chiar s-a gasit o minte suficient de isteata incit sa emita o ipoteza absolut imbecila: marele teoretician si-ar fi scris opera doar pentru a avea prilejul sa calatoreasca si sa se infiltreze, astfel, printre membrii exilului. Numai cineva care habar nu are ce inseamna sa stai cu ceasurile, zilele, lunile, anii in linistea bibliotecii putea scorni asa ceva.

Cu ceva vreme in urma, a fi fost colaborator al Securitatii mi se parea de neiertat. Deh, elanul tineretii. Mi-am dat seama insa ca exista diverse grade ale vinovatiei. Una e sa fii ofiter si sa fortezi pe altii sa te slujeasca, alta e sa o faci din oportunism, arivism, egoism, razbunare etc. si alta sa nu gasesti taria de a respinge o propunere care vine in urma unor amenintari. Si mi-am mai dat seama si de faptul ca e imoral sa il judeci pe altul, cit timp nu ai fost pus in locul lui. Dar ambele premise, de bun simt, cred, pornesc de la o alta: indiferent de cit de dureros, neconvenabil, dur este, adevarul trebuie scos la iveala. Cu orice pret. Dar nu oricum. Pentru ca a mai da pe piata un nume care a pacatuit semnind o adeziune si scriind niste informatii nenorocite, uneori benigne si a trece sub protectoratul tacerii numele celor care ii stringeau cu usa pe acesti "colaboratori" nu mi se pare ca reprezinta o cale de a da la iveala adevarul. E ca si cum am considera, pastrind proportiile, ca, in fenomenul Pitesti, vinovati sint doar cei care, dupa ce au suferit tortura inumana, au devenit, la rindul lor, tortionari (Alin Muresan, un excelent istoric al fenomenului, evita termenul), in timp ce capii Securitatii, ofiterii politici, directorii inchisorii, Turcanu insusi nu au nici o vina.

De aceea, ma intorc si spun: exista dozaje diferite ale vinovatiei. Primii care ar trebui "deconspirati" sint cei care au slujit sistemul acesta de constringere. Pentru ca nu s-au dus oamenii de capul lor sa toarne la Securitate. La inceput, multi au facut-o inca din puscarie, sub santaj. Mi se pare un dispret fata de suferinta lor autentica a le reprosa gestul. Al. Paleologu, Adrian Marino, Ion Caraion (chiar daca e un caz mai special) si atitia altii ca ei si-au pierdut ani din viata in conditii pentru noi azi de neimaginat. Nu au fost de partea regimului, ca atitia altii, nu au fost simpli oportunisti. Apoi, unii au fost pur si simplu mai slabi de inger (cazul lui Ioan Grosan). Avem noi dreptul sa le reprosam un moment de slabiciune? Mai multe? Lasitatea este omeneasca si ma tem ca azi ne viziteaza in situatii mult mai putin incordate. Ca nu ne lipseste nici noua, in conditii normale, predilectia catre compromisul care ne ajuta. Singurii care le pot cere socoteala acestor nefericti ar fi cei care chiar au suferit de pe urma delatiunilor lor. Dar pina acum nu am cunostinta de un astfel de proces.

Si totusi, problema este spinoasa si nu poate fi rezolvata doar cu bunavointa. E clar ca tot scrisul lui Grosan este unul anticomunist. Ca si atitudinea aristocratica a Conului Alecu. Ei au fost cumva constrinsi, dar intre ei exista totusi o diferenta grea: Paleologu a marturisit public. Grosan, din pacate, a avut ocazia, prin 2007, dar scriitorul din el a luat locul omului simplu si a inventat o poveste mult mai eroica decit o arata astazi realitatea. Poate nici asta nu e de acuzat. Si totusi, un gind nu-mi da pace: daca toti scriitorii, oamenii publici si-ar fi facut publica povestea cu Securitatea, daca si-ar fi marturisit compromisul, daca ar fi detaliat contextul, cu siguranta bunul-simt ar fi iesit invingator. Asa, invingatori sint securistii autentici, unii dintre ei activi si astazi. Ei o duc bine mersi sub protectia anonimatului, pe cind oameni cu o cariera absolut stimabila sint nevoiti sa poarte un stigmat pe care nu ei l-au inventat. Eroii sint, prin definitie, rari si iau asupra lor pacatele unei intregi colectivitati, pentru valorile careia se sacrifica. Eroul este o exceptie. Restul oamenilor sint plamaditi din carne neputincioasa si din spirit si mai neputincios. De aceea, lasitatea nu trebuie reprosata.

In schimb, ezitarea de a marturisi aceasta lasitate a dus la situatia de azi, cind maruntii tunatori sufera o viata intreaga si asteapta ca lucrurile sa alunece in uitare (dar asta nu mai e posibil, din pacate), pe cind tartorii unui sistem diabolesc rinjesc din umbra si ne dau firimituri de adevar, care nu fac decit sa ascunda si mai abitir adevarul cel mare. Traim intr-o societate bolnava de suspiciune, care freamata onctuos cind cineva este acoperit de rusine. De aceea, din pacate, la mai bine de 20 de ani de la caderea comunismului, Securitatea a ramas invingatoare, iar cei pe care i-a strins cu usa trec drept singurii compromisi. Vina lor cea mai mare este ca nu si-au transformat marturia intr-o arma impotriva adevaratilor vinovati. Sa facem un exercitiu de imaginatie: ce ar insemna ca, atunci cind un scriitor important, cum este Ioan Grosan, este aratat cu degetul pentru un pacat al tineretii (la 19-20 de ani poti face multe greseli fara sa le pricepi gravitatea), sa iasa in fata citeva zeci de scriitori, care au oricum aceasta piatra pe inima si sa povesteasca, cu detalii si fara menajamente, experienta lor similara? Sistemul care i-a obligat sa colaboreze ar iesi mult slabit dintr-o asemenea solidaritate. Si s-ar provoca o dezbatere sistematica despre acest fenomen al vrajbei unanime.

Dar ma tem ca ma iluzionez caraghios…