Invitatie la rabdare

Este aproape cert ca summit-ul NATO de saptamina viitoare nu se va transforma intr-un nou avans relativ al Aliantei in "strainatatea apropiata" a Rusiei. Chiar daca nu se punea problema emiterii unor invitatii formale de aderare pentru Georgia sau Ucraina, acum se poate anticipa ca aceste doua tari nu vor beneficia nici macar de Membership Action Plan (MAP). Germania s-a pronuntat de o maniera neobisnuit de transanta impotriva "intredeschiderii" oficiale a portilor NATO pentru cele doua republici postsovietice, iar Franta si alti parteneri europeni o sustin. Asa cum era de asteptat, declaratia cancelarului Angela Merkel a dus la reluarea speculatiilor, mai vechi si mai noi, privind efectele politice ale dependentei Berlinului de energia rusa – iar argumentele pot fi repetate pentru Paris si celelalte capitale conciliante.

In consecinta, chiar daca se speculeaza pe tema dorintei SUA de a oferi un semnal mai pozitiv guvernelor de la Kiev si Tbilisi, ele vor mai avea de asteptat. Speculatiile se datoreaza si discretiei cu care se poarta aceste discutii intre partenerii din Alianta, dar si faptului ca SUA are in vedere mize mult mai mari in raporturile cu conducerea rusa. Trebuie atenuata opozitia Moscovei fata de viitorul scut antiracheta din Polonia si Cehia, trebuie facute demersuri pe linga viitorul presedinte Medvedev in perspectiva unei reveniri a Rusiei in cadrul tratatului privind Fortele Conventionale in Europa (e greu de crezut ca Putin ar semna o astfel de revenire). In fine, trebuie gasit un minim consens intre cele doua puteri pentru a se evita destabilizarea suplimentara a Balcanilor, dupa independenta kosovara – chiar daca in plan politic ele vor ramine pe pozitii opuse.

In aceste conditii, chiar fara a mai specula pe tema rapiditatii cu care presedintele Bush a acceptat invitatia de a se intilni separat, dupa summit, cu omologul sau rus, se pare ca intre cele doua tari nu va interveni o controversa majora referitoare la Georgia si Ucraina. Chiar daca motivele americanilor difera de cele franco-germane, evidentiate mai sus, concluzia este una similara. Evident, surprizele nu pot fi niciodata excluse in relatiile internationale, insa este greu de crezut ca se va ajunge la MAP. Ne putem astepta, mai degraba, la o reafirmare clara si transanta a politicii portilor deschise, a faptului ca nimeni din exterior nu are drept de veto asupra extinderii NATO, precum si la incurajarea progreselor democratice de la Kiev si Tbilisi. Chiar daca o astfel de atitudine poate fi suspectata de cinism, trebuie sa acceptam ca extinderea nu este decit una dintre mizele actiunii mondiale a Aliantei, iar ea nu poate deveni un scop in sine. Daca extinderea catre Balcani pare oportuna astazi, la fel se poate intimpla, peste sase sau zece ani, si cu eventuala acceptare a Georgiei sau Ucrainei.

Cele doua tari trebuie sa parcurga, singure, drumul dificil al consolidarii etatice, iar in cazul Georgiei aceasta provocare este mult mai dificila, date fiind miscarile secesioniste sustinute de Moscova. Nu trebuie exclusa ipoteza ca, in viitor, Alianta sa-si extinda umbrela de securitate catre Georgia, chiar in lipsa unei rezolvari prealabile a crizelor sud-osetina si abhaza. Este important ca Rusiei sa i se atraga atentia ca orice incercare de a specula precedentul kosovar pentru a afecta integritatea Georgiei va provoca o riposta politica pe masura din partea Statelor Unite, care poate lua forma incorporarii acestei tari in NATO.

In cazul Ucrainei, situatia este complicata si mai mult de absenta unui consens popular in favoarea aderarii la NATO. Este greu de crezut ca el se va putea constitui curind, mai ales in conditiile dependentei economice accentuate fata de Rusia. Diviziunile etnice, religioase si ideologice vor contribui si pe viitor la aceasta stare de lucruri. Iar aplicarea ideii vehiculate in trecut de presedintele Iuscenko, privind un referendum pe tema aderarii, nu ar face decit sa agraveze tensiunile. Un stat este invitat sa adere la Alianta doar daca in rindul populatiei si al clasei politice exista un consens evident si – pe cit posibil – durabil.

Probabil ca georgienii si foarte multi dintre ucraineni vor fi dezamagiti de raspunsul Aliantei la summitul de la Bucuresti. Dar aceasta proba de rabdare si consecventa s-ar putea dovedi foarte utila, pe termen mediu. Daca vor rezista tentatiilor si presiunilor ruse, daca vor refuza optiunea ridicola in favoarea "neutralitatii" pe care a adoptat-o conducerea de la Chisinau, liderii celor doua tari ar putea observa, in viitor, ca pozitia lor in raporturile cu Moscova se poate imbunatati sensibil. Nu exista niciun fel de garantii, dar exista o sansa, pe care guvernele de la Tbilisi si Kiev ar putea sa o valorifice. Pozitia geopolitica dezavantajeaza, dar nu condamna automat la esec un astfel de proiect.