Ion Neculce despre Irinel Columbeanu

Saptamina trecuta, un cititor, mare admirator al lui Sergiu Nicolaescu, ma admonesta pe forum, recomandindu-mi sa-i citesc, de pilda, pe cronicari, pentru a-mi da seama ca filmele pe care le blamam obtuz redau adevarul istoric. Cum din iarna va trebui sa tin la Facultatea de Litere un curs despre literatura veche, m-am gindit sa-i urmez, recunoscator, indemnul. Pina la elaborarea unor studii academice, iata ce a iesit…
Titlul de mai sus nu trebuie nici sa sperie, nici sa fie luat ca un anacronism pripit-senil din partea-mi. Doar ca exista anumite categorii care se muta din veac in veac, atragind mereu oprobriul celor mai echilibrati. Ion Neculce, cel mai circotas dintre cronicarii moldoveni, cel mai inclinat catre sfinta birfa, mereu mai atent la ce se petrece in alcovul cutarui domnitor decit la parafele puse in cancelariile oficiale, nu se poate abtine sa nu-si dea in petec, depasindu-si prerogativele pe care rolul sau le-ar fi pretins, si comenteaza, cu vizibila malitie, sanctioneaza mai precis ceea ce considera a fi impotriva firii: cazul unui domn venetic, care se tinea cu o codana ce-i putea fi macar fiica, de nu chiar nepoata. Cine poate, oase roade, am spune noi astazi, obisnuiti a contempla, saptaminal, pe un post TV, momentele picante din concubinajul cam caraghios al unei june silfide cu un decrepit satir miliardar. Faptul ca cei doi au ajuns intre timp la mariaj, ba chiar asteapta un prunc, nu reduce ridicolul promenadelor prin magazinele occidentale de blanuri, iar adincile panseuri pe care el se simte dator sa le emita, intelept, in aclamatiile cam monosilabice ale consoartei inzecesc prompt caraghioslicul.
Corespondentul consumatului miliardar, alintat, spre a-i accentua, parca, masculinitatea vinjoasa, Iri, este un fanariot grec, din secolul al XVII-lea, Dumitrasco-voda Catacozino; acesta, macar prin prisma nationalitatii sale, nu are cum sa nu atraga respingerea cronicarului. Dupa ce ii face un scurt si malitios, in subtext, portret, in care prezinta, condescendent, originea sa si traiectul politic de pina la instaurarea in tronul Moldovei, Neculce continua brusc, trezind suspiciunea, dar mai cu seama interesul cititorului: "Si dup-aceste, dupa toate, era batrin si curvar". Nu trebuie sa ne mire lipsa de inhibitie a cronicarului, caci apropierea sa, tipologica, temperamentala, de cea a omului din popor este cunoscuta. Urmeaza, pe scurt, povestea, in care naratorul investeste o percutanta pe masura repulsiei sale: "Doamna lui era la Tarigrad, iar el aice isi luase o fata a unei rachierite de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Anita, tiitoare, de o purta in vedeala intre toata boierimea, de-o tine in brati, de-o saruta si o purta cu salbi de galbeni si cu haine de sahmarand, cu slic de sobol si cu multe odoara impodobita. Si era tinara si frumoasa si plina de suleiman, ca o fata de rachierita". Pina aici, nimic (sau aproape nimic) iesit din comun, in afara, poate, de tonul accentuat de birfa al povestirii. In mod cert, alte lucruri erau prioritare in acea vreme, alegerea acestui episod tine de gustul cronicarului pentru can-can. Nimic nou sub soare, ii vine a spune cititorului contemporan, mereu cei batrini si bogati au adunat pe linga ei, mai curind din motive de publicitate decit din alte pricini devenite, pentru ei, secundare, de nu de-a dreptul utopice, tinere dispuse a-si vinde suflteul (si, teoretic macar, chiar trupul) intru realizare profesionala.
Neculce rabufneste insa abia ceva mai tirziu, cind grotescul ajunge sa detina capul de afis intr-o gama nu foarte variata a procedeelor de caracterizare a unor protagonisti de trista amintire ai istoriei noastre. Parindu-i-se ridicola situatia, cronicarul face apel si la intelepciunea cititorilor, ademenindu-i de partea sa si prezentind lucrurile in asa fel incit nimeni sa nu pregete a acuza perversitatea senilului domn. Textul cistiga in literaritate, desi pierde in credibilitate: "Cautati, frati iubiti cetitori, de videti ce este omenia si curvia greceasca! Ca el, de batrin, dinti in gura n-ave. Dimineata ii inclie, de-i pune in gura, iar sara ii descleie cu incrop si-i pune pe masa". Prin urmare, revin la zicala mai sus ciatata: "Cine poate, oase roade", doar ca totul se scurge in grotesc atunci cind, vorba lui Anton Pann, "nema putirinta".
Dumitrasco-voda Catacozino se aseamana cu personajele lui Arghezi, din Cimitirul Buna-vestire. Decalajul frapant dintre dorinte si posibilitati naste prototipul detestabil al acelui senex libidinosus pe care, din pacate, vad ca am inceput sa-l toleram, ba chiar sa ne exercitam un anumit voyeurism de prost gust pe seama sa. Irinel Columbeanu si Monica Gabor sint, pentru cine stie sa citeasca istoria din letopisete, dovezi ca totul este repetabil. Nu mai sint sigur ca ne-a ramas nestirbit flerul cronicarului sau macar disponibilitatea de a sanctiona ceea ce incalca morala…