Ispita politica

Acum vreun an, un britanic, Steve Jetley, si-a pus banii la banca. Banca se cheama Lloyds TSB – un gigant in lumea bancilor. Cum suntem in secolul XXI, accesul la propriul cont bancar se face in multe feluri, inclusiv prin intermediul internetului sau al telefonului. Domnul Jetley, avand probabil un simt mai acut al umorului, a ales o parola neobisnuita pentru a-si accesa contul: „Lloyds e nasoala".

Nu mica i-a fost mirarea eroului nostru atunci cand a descoperit ca cei de la Lloyds i-au schimbat parola, inlocuind-o cu „nu-i adevarat". Initial, domnul Jetley a crezut ca e vorba de o gluma si ca a nimerit peste niste persoane cu acelasi simt al umorului ca si el. Lucrurile au devenit serioase insa atunci cand angajatii bancii i-au spus ca nu poate reveni la vechea parola, intrucat e „necuviincioasa".

Banuind ca partea necuviincioasa din parola lui este cuvantul „nasoala", Steve Jetley a intrebat daca „Lloyds e mediocra" este o parola cuviincioasa. I s-a raspuns ca nu. Perseverent, britanicul a incercat cu „Barclays e mai buna" (Barclays fiind una dintre bancile concurente). A fost refuzat. In plus, cei de la Lloyds i-au transmis ca parola trebuie sa fie compusa dintr-un singur cuvant. Domnul Jetley a propus atunci „cenzura", insa angajatii bancii au reactionat prompt, anuntandu-l ca parola nu poate avea mai mult de sase litere. Din acel moment, lucrurile au explodat in presa.

Reactia celor de la Lloyds fata de Steve Jetley sugereaza ca firmele (mai ales cele mari) manifesta tendinta de a-si patrona clientii, de a se raporta la ei asa cum guvernul se raporteaza la propriii cetateni. Pe scurt, vechea intelepciune comerciala cuprinsa in formula „clientul nostru, stapanul nostru" tinde, cel putin uneori, sa fie inlocuita cu viziunea opusa, descrisa printr-o formula noua: „clientul nostru, supusul nostru".

In lumea asa cum o stim, cand un cetatean devine „rau" cetatean, isi pierde cetatenia si adesea este exilat. Ei bine, tot exilul i l-au sugerat cei de la Lloyds si domnului Jetley, cand s-au aratat „dezamagiti" de faptul ca eroul nostru a ales sa-si exprime insatisfactia prin schimbarea parolei.

Cum e posibil sa te declari dezamagit de un client care iti spune ca nu e satisfacut de serviciile tale?!? E ca si cum ati intra intr-un magazin, n-ati cumpara nimic de acolo si, din acest motiv, patronul magazinului – sau unul dintre angajatii sai – v-ar declara ca e dezamagit de dumneavoastra. Asta e sfarsitul relatiei vanzator-cumparator si inceputul relatiei stapan-supus. Iar relatia stapan-supus este una eminamente politica. Prin urmare, se pare ca relatiile de liber schimb sunt mai fragile decat am putea crede la prima vedere. Pentru ca ispita de a le transforma in relatii politice este mereu prezenta – si uneori, asa cum s-a intamplat in povestea noastra, aceasta ispita poate deveni covarsitoare.

Sa remarcam aici faptul ca ispita politica – pofta de a transforma relatia de tip vanzator-client intr-una de tipul stapan-supus – este independenta de ispita monopolista – de dorinta de a fi unicul furnizor al unui anumit bun sau serviciu.

De unde vine insa aceasta ispita? Probabil ca dintr-o gresita intelegere a dreptului de proprietate. In mod normal, vointa proprietarului este suverana – deci nelimitata de vreo alta vointa. Cu alte cuvinte, oricine poate face ce vrea cu bunurile al caror proprietar este. Lucrurile se schimba insa atunci cand bunul aflat in proprietate este destinat pietei. In acest caz, vointa proprietarului este limitata de cea a potentialilor cumparatori.

Pe scurt, daca eu sunt proprietarul unor nasturi si vreau sa-i vand, vointa potentialilor cumparatori imi limiteaza (poate chiar sever) propria vointa. Nu mai pot face ce vreau cu nasturii respectivi, chiar daca eu sunt proprietarul lor.

Cand un proprietar sterge diferenta dintre modul in care se raporteaza la un bun de-al sau atunci cand il foloseste pentru sine si cel in care se raporteaza la acelasi bun atunci cand il transforma in bun de piata, ispita politica nu are cum sa nu apara. Iar cand acelasi proprietar face toate cele de mai sus si, in acelasi timp, mentine bunul respectiv ca bun de piata, atunci el nu isi poate trata clientii decat ca pe niste supusi.

„Fac ce vreau. Daca nu iti convine, pleaca – iar daca nu pleci, va trebui sa nu ma dezamagesti". Aceasta pare sa fie atitudinea tipului de om pe care il voi numi „comerciantul politic". Si vedem limpede de aici ca plecatul nu este o solutie. Daca ceilalti agenti de pe piata sunt tot comercianti politici?

Libera concurenta reprezinta o solutie excelenta la problema ridicata de ispita monopolista. Dar ea nu rezolva si problema noastra, cea a ispitei politice. La urma urmei, doar stapanii prosti sunt tiranici, deci respingatori. Surasurile stapanilor inteligenti, insidioase si calde, sunt infinit mai periculoase. Asa ca intr-o lume plina de comercianti politici inteligenti, libera concurenta devine cel mai eficient anihilator al libertatii noastre. Din suverani, devenim simpli cautatori ai celor mai grijulii si mai binevoitori stapani.