Judecatori si judecati

Prin anul doi sau trei de facultate, citeam cu mare aviditate cartile lui Ioan Petru Culianu. Intr-una din ele era discutat mitul lui Acteon – despre vinatorul care, in urma unui gest necugetat, este transformat in vinat si devorat de propriii ciini. Nu am la indemina cartea, dar, daca imi amintesc bine, Culianu comenteaza mitul din perspectiva filosofiei lui Bruno cu privire la iubirea sau cunoasterea mistica. Subiectul care m-a facut sa imi aduc aminte de acest mit nu este unul mistic si nici nu tine de cultura renascentista. Este un subiect al zilelor noastre, cit se poate de practic si relevant in cadrul oricarei societati. Cine – as vrea sa intreb – face legea? Cine stie cel mai bine ce este drept sau just? Cine hotaraste legile dupa care sintem judecati in viata de aici?

Este posibil ca raspunsul multor europeni (inclusiv romani) sa fie automat si simplu: Parlamentul face legea, cine altcineva? Lucrurile nu stau, insa, chiar atit de simplu – nu oriunde si nu neaparat. Multe state (mai ales acelea din fostul Imperiu Britanic si Statele Unite) au un sistem juridic numit common law, distinct de statutory law prin faptul ca nu parlamentarii fac legile, ci judecatorii. Acestia din urma hotarasc principiile de drept, care se aplica in fiecare caz, in functie de traditia existenta, adica de cumulul cazurilor similare din trecut (in termeni juridici, precedent). Ratiunea aflata in spatele acestei practici este simpla: orice disputa trebuie decisa la fel ca si toate celelalte dispute de acelasi fel. Circumstante similare necesita decizii similare. Principiul provine din latinescul stare decisis si ii obliga pe judecatori sa aplice, constant, aceleasi reguli (create prin existenta unui precedent). Presupozitia evidenta este: consecventa face legea. A judeca drept inseamna a aplica aceeasi regula pe care ai aplicat-o in situatii similare in trecut.

Lucrurile se complica si mai mult atunci cind in cadrul aceluiasi sistem juridic (i.e. cel britanic) unele legi sint introduse in Parlament si se numesc statute, acte sau legi in sensul cel mai comun al termenului, in timp ce altele continua a fi hotarite la tribunal, de catre jurati si judecatori. Cel mai recent exemplu din Marea Britanie este introducerea, in 2007, a unei legi cu privire la corporate manslaughter – cind cineva isi pierde viata la locul de munca. Pina in aprilie 2008 (data intrarii in vigoare a noii legi), aceste cazuri se judecau potrivit traditiei judecatoresti si avind ca precedent un caz fundamental din 1994 (Adomako). Din aprilie 2008 incoace, cazurile de omor din neglijenta la locul de munca se judeca potrivit noului Act, introdus de Parlament in vara lui 2007.

Nu discut aici care dintre cele doua sisteme juridice este mai bun. Fiecare are avantajele lui. Chestiunea interesanta si care m-a facut sa imi aduc aminte de mitul lui Acteon este ca, si intr-un caz, si in celalalt, judecatorii sint aceia care devin, la rindul lor, judecati. In cadrul traditiei judecatoresti, faptul este explicabil, data fiind autoritatea lor de a face si desface legile. Dar tot ei sint cei suspectati si "vinati" chiar si atunci cind nu ei, ci Parlamentul decide ce este drept si ce nu. Cine vrea un exemplu de "vinatoare", sa citeasca recentul articol al lui Guy Sorman din Le Figaro (9/02/2010, p.14), "Des juges au-desus de tout soupcon?"…

Publicitate și alte recomandări video