Jurnalul in fata mortii

Zilele trecute, in cadrul Colocviului Romanului romanesc contemporan, coordonat de Nicolae Breban si pus la cale cu rabdare si discretie de poetul Aurel Pantea, prozatorul Cristian Teodorescu evoca nostalgic prietenii optzecisti trecuti prea devreme la cele vesnice, de la Mircea Nedelciu la Gheorghe Craciun, in timp ce criticul Daniel Cristea-Enache amintea de un nume care nu ar trebui sa intre in uitare, al unui scriitor inzestrat care s-a stins la vreo 27 de ani. Era de o seama cu mine, prin urmare, recitindu-i insemnarile ultime, dinaintea sfirsitului pe care il stia atit de aproape, nu m-am abtinut sa nu-i admir inca o data taria de caracter, dar si talentul acesta care nu a avut posibilitatea sa fie dus pina la capat.

Nu ai cum sa citesti detasat jurnalul unui scriitor care a disparut de curind, mai ales cind acesta inregistreaza ultimele rinduri, cind iti poate dezvalui modul in care acea persoana a inteles sa-si accepte moartea. Aproape ca nici nu mai intereseaza aspectul estetic al scriiturii, primind tensiunea ori mijloacele prin care aceasta este disimulata in text, autenticitatea taioasa a confesiunii etc.

De aceea, Jurnalul lui Sorin Stoica surprinde o drama consumata cit se poate de demn, de barbateste. Ca prozator, autorul atrasese atentia prin harul si satietatea greu de strunit de a povesti, de a readuce naratiunea pura, directa, in atentia cititorului. O nevoie acuta de comunicare era de citit si in povestirile sau romanele sale, caci aceasta permanenta preocupare de a fi pe placul lectorului porneste dintr-o empatie de bun simt. In cazul acestor insemnari diaristice, statutul cordialitatii scriitorului se schimba drastic; mai intii, avem de a face cu un jurnal cu adresanti precisi, ceea ce nu implica intentia publicarii. Izolat spatial si, mai ales, prin neiertatoarea boala, Sorin Stoica simte nevoia sa pastreze legaturile cu lumea de care pe nedrept a fost nevoit sa se rupa, sa ramina in contact cu cei citiva prieteni care ii suporta si ii inteleg marturisirea. Scrisul devine in primul rind terapeutic, suplinind o functie cvasi-curativa: "Scriu ca sa nu o iau razna. Probabil o sa va mai scriu cit de curind, incercind sa gasesc si io un Lucian Raicu, asa cum a avut noroc Emil Brumaru". Nu este vorba, totusi, doar de dorinta de a fi in contact cu un anturaj stimulator, ci mai ales de o nevoie arzatoare de a povesti. Jurnalul creste tocmai din aceasta sete de a nara, caci de cele mai multe ori in vizorul autorului intra ba tot soiul de evenimente picante din viata satului, ba amintiri simpatice dintr-o copilarie idilica – totul judecat, la maturitate, prin instrumentele antropologului.

Autosupraveghindu-se, tinarul bolnav are puterea de a-si relativiza necazurile, de a si le bagateliza intr-un fel care, in mod normal, este la indemina celor impacati cu ei insisi si cu bunul Dumnezeu. Exista semne ca Sorin Stoica intelegea prea bine ce avea sa urmeze, dar se ferea, parca, sa o spuna/ scrie direct. Era, de fapt, un mod de a eluda problema, de a se bucura de viata cit timp aceasta ii mai era permisa. Efortul este acela de a se detasa de propria persoana, de a se contempla cumva din afara, ca pe un caz, si de a-si radiografia cu detasare impulsurile: "Pe zi ce trece, am impresia ca legatura dintre scris si boala e tot mai evidenta in ceea ce ma priveste. Sigur ca unii se vor repezi sa ma acuze ca sint sisi la scufita, ca astea sint supersititii de baba obscurantista. Totusi, ieri, dupa doua cronici aparute, am avut iar o singerare. Si mi-am reamintit asa". Nimic fatalist in astfel de consemnari, ba dimpotriva, se poate sesiza o usoara sfortare de a imprima textului o benigna unda autoironica, de imblinzire, mai ales prin lexicul dezinhibat, a dramei. Si totusi, concluzia este neiertatoare si nu lasa loc nici unui dubiu: "Textul e legat de boala si de corp", scrie Sorin Stoica, dind in vileag resortul terapeutic al jurnalului sau.

Tocmai de aceea i se par impardonabile micile cochetarii, fite feciorelnice ale unor autori de succes, care isi confectioneaza drame de mucava si se pling in jurnale alcatuite special pentru a deveni succese de piata si care livreaza o imagine de damnat a autorilor lor. Iata un verdict cit se poate de corect, iscat de tiparirea, cu tam-tam mediatic, a jurnalului lui Cartarescu: "Sigur, inteleg ce e perfectionismul, totusi Cartarescu exagereaza. (…) Cind ti se baga in traista premii, bani, juma’ de miliard pentru De ce iubim femeile, nevasta cu douaj’ de ani mai tinara, plus un copil ciubuc, si tu continui sa bocesti si sa spui ca nu esti apreciat suficient, asta chiar aduce a inconstienta magareasca". Sint consideratii pline de decenta, iesite dintr-o tacita experienta asumata, pe care autorul Orbitorului o maimutareste la modul penibil.

Ceea ce e de admirat in aceste ultime fragmente redactate de Sorin Stoica este ca el nu si-a pierdut umorul nici in ultima clipa. Se revolta, in citeva rinduri, ca fizic nu mai poate ride, dar prefera sa se ipostazieze intr-un personaj dintr-o proza pe care se amageste ca o va scrie cindva. O lectie de curaj, de barbatie, de umor, care transforma disparitia sa precoce nu numai intr-o nesansa a literaturii romane, ci si intr-o nedreptate cumplita.