Lege si dezordine

Am un prieten politist. De fapt, cunosc mai multi politisti, dar unul singur imi este prieten. Prietenul meu, plecat din Iasi spre zari mai indepartate si mai calde, era un individ iesit cumva din tiparele mentale si comportamentale ale „organelor legii". Pentru inceput, citea literatura, asculta jazz si nu injura niciodata. Era prieten foarte bun cu niste pictori admirabili si ii placeau foarte mult oamenii onesti. Era gospodar si un om de familie dedicat si atent. In Politie a intrat ca subofiter, pornind adica "de la talpa". A trecut apoi la "furnicute" (trupele de interventie rapida), pentru ca se platea mai bine, desi ura violenta. A fost admis, prin examen, in corpul ofiterilor.

Demilitarizarea Politiei, spunea prietenul meu, a fost o gluma buna din care cineva a cistigat niste banuti. Putine lucruri s-au schimbat in realitate. Aceiasi sefi, aceleasi metode si tehnici de lucru, dotari precare, lipsa de viziune si heirupism. Explicatiile pe care le-am primit din partea prietenului meu sint, cred eu, obiective si valoroase pentru ca vin din partea unui om care cunoaste functionarea structurilor din care a facut parte. Imi permit sa le redau si sa le comentez, daca e cazul.

Una dintre cele mai mari probleme ale lumii politistilor este, in viziunea prietenului plecat peste mari si tari, lipsa de sefi competenti. Numirile in functii de conducere pe alte criterii decit cel al competentei profesionale au transformat sistemul politienesc intr-o organizatie bazata, ca si in alte domenii de activitate, pe pile, cunostinte si relatii. Nu imi permit sa vorbesc despre structurile de virf, pentru ca nu imi este cunoscuta realitatea, dar la nivelul unei sectii orasenesti de politie faptele au, ca model, urmatoarea curgere: singura grija a sefului este sa modeleze statisticile astfel incit ele sa arate progresul si eficienta in ochii conducerii municipale si judetene. Seful mai mic are ca sarcina de serviciu principala datoria de a da bine in fata sefilor mai mari. In consecinta, obedienta clientelara favorizeaza aparitia "bisericutelor". Cine se are bine cu seful o duce bine, cine nu, nu.

O a doua chestiune dominanta este precaritatea dotarilor. Am auzit povesti cu politisti buni care au pus benzina din banii de buzunar pentru a-i urmari pe raufacatori. Altii isi fac pomana si aduc la serviciu hirtie, pixuri, toner si alte consumabile. Nu toata fiinta politieneasca are acces la computer dotat cu conexiune la internet si nu toti oamenii legii stiu sa lucreze cu ciudatele masinarii ale zilelor noastre. Precaritatea dotarilor si lipsa de instructaj generalizat in utilizarea tehnologiei actuale vorbesc in chip direct despre efortul de a pune legea in aplicare. Infractorul dispune de resurse, politistul, nu. Cine pe cine prinde?

Falsa demilitarizare care a transformat sergentul in agent si colonelul in comisar nu a provocat schimbari substantiale in planul mentalitatilor si comportamentelor, asa cum ar fi fost, poate, de asteptat. E ca si cum cineva ar fi transformat peste noapte glumele cu militieni in poante cu politisti. Dupa doua decenii de tranzitie, sistemul politienesc romanesc nu pare a se fi desprins de metehnele si umbrele vechiului model in care secera si ciocanul erau ancorate in real cu pumnul, insulta si bastonul. O dovada in acest sens este comportamentul cadrelor din conducerea Internelor, oameni grei si tenace, care cocheteaza cu Puterea intocmai ca udemeristii interesati sa faca parte din toate coalitiile de guvernamint, indiferent de coloratura si ideologiile aliatilor de conjunctura. In situatii de criza (cele mai recente fiind mitingul uniformelor si tulburarile provocate de interlopi), acesti oameni grei si tenace solicita demisiile subalternilor fara a se gindi nici o clipa ca, poate, ei, generalii, stapinii care au in grija buna functionare a sistemului, ar trebui sa fie cei mai indrituiti sa isi solicite demisia. Aceasta este, de altfel, esenta unui sistem cu propensiuni opresive. Cel ce detine puterea nu-si vede birna din ochi, ci da vina pe paiul din globii oculari ai fiintelor carora le comanda.

Inca un cuvint despre calitatea relatiei dintre omul de rind si aparatorul legii. La noi, cetatenii nu prea au incredere in politisti, desi ar trebui, mai ales ca in Politie lucreaza multi oameni de isprava. Ma izbeste o tristete amuzata ori de cite ori vad urmatoarea scena: pe drumurile patriei, atunci cind se iveste o masina de Politie, soferii reduc viteza, chiar daca circula cu viteza legala, se asigura ca privirea oamenilor legii nu se intersecteaza cu a lor, se apleaca de spate, apoi, pe masura ce masina cu insemne oficiale se micsoreaza in oglinda retrovizoare, prind curaj, se afunda usurel in acceleratie, se relaxeaza si puncteaza discursiv „’le-n mama lor!". Duplicitatea si comportamentul subversiv sugereaza ca numai timpurile s-au schimbat, atitudinile, insa, nu prea. Gradul de incredere al populatiei in sistemul politienesc nu atinge cote maxime pentru ca impresia generala asupra oamenilor in uniforme albastre este cel mai bine reflectata in bancurile cu politisti.