Les Herbes Folles

Independenta Film ne face tuturor un hatir gigantic, presarind Ierburi salbatice in locul nostru comun, sfisiat de mindrie nationala, stoica, neorealista si de ghearele 3D ale lui Shrek.

Alain Resnais e batrin, are 88 de ani si acum 50 facea capodopere absolute. Hiroshima mon amour sau Anul trecut la Marienbad sint filme despre care se vorbeste in afara categoriilor, atit de prezente acum, de stil, moda, orientare. Sint obiecte, termene in sine, scoase direct din poezie pura, respectiv constructie pura. Sint categorii estetice in sine, neimitate pentru ca nu folosesc nici o reteta de cinema. Nu exista nici un alt film care „seamana", „e ca", „aduce aminte de" Anul trecut la Marienbad.

Anul trecut, Ierburi salbatice a luat Premiul Special al Juriului de la Cannes. Ceea ce nu inseamna nimic pentru noi, la fel de bine s-ar fi putut intimpla sa nu-l vedem niciodata in cinematografele romanesti, doar ca Ierburi salbatice are o premisa romantica, elemente de comedie si un amestec de genuri, limbaje cinematografice clasice care pot crea impresia ca da, recunoastem despre ce e vorba si putem viziona.

Marguerite este o dentista implinita profesional, inflorind modern spre virsta a treia. In cursul unei prelungi sedinte de cumparaturi, poseta si portofelul ii sint furate de un voleur banal. Golit de bani, insa pastrindu-i fotografia si permisul de aviatoare amatoare, portofelul este gasit intr-o parcare de  Georges, viril in senectute, pasionat de luptele aeriene din Coreea anilor 50. Un barbat intens spre manie, intelectual spre vag, casatorit, cu doi copii, Georges isi descopera o adevarata fascinatie pentru Marguerite, demarind grabnic procedura de reintoarcere a portofelului. Telefonul de multumire il primeste cu emotie in maxilar, rabufnind nervos la refuzul doamnei de a-l intilni. Urmeaza un asalt amoros demn de alte vremuri („nu se mai fac barbati ca el"), in cursul caruia Georges scrie, telefoneaza si, in fata tacerii, sfirseste prin a taia cauciucurile sport ale masinii sport ale domneai dentist-sportive.

Firul epic sufera apoi citeva rasturnari surprinzatoare, fiecare insa din cu totul alta perspectiva a genului cinematografic. Ce pare la inceput a fi amintirea unei efuziuni romantice (voce din off masculina care povesteste inceputul cu doamna Marguerite) se tranforma pe rind in parodie (politistii care intermediaza portofelul), apoi in thriller (Georges maniac taind cauciucuri), continuind spre film de dragoste (cei doi in intilnire) si virind, din nou, aviatic, in marele absurd. Personajele insele isi schimba deseori atitudinea, parca sub imperiul unei nebunii autoinduse, care insa contribuie la inselarea continua a asteptarilor. Daca spectatorii ar putea face ochii din ce in ce mai mari, probabil ca la sfirsitul filmului si-ar dori o fiziologie si mai elastica. Fiecare etapa e regizata de Resnais cu umorul conventiilor respective, muzica in special punctind genul specific si subliniind intentiile omagiale. Caci asta face Alain Resnais catre finalul vietii, aduce un omagiu mediului care l-a hranit, cinematograful.

Incredibil de tinar, modest si intelept, Alain Resnais declara anul trecut la Cannes: „Asa mi-am platit chiria, facind filme. N-am deprins mai mult decit abc-ul, si nu mi-e rusine de asta. Dar mi-a fost de-ajuns ca sa pot exprima orice idee as fi avut. De fapt, e mult mai usor sa faci un film decit sa traiesti viata simpla, de zi cu zi. Asa ca nu e un merit in sine". Nu stiu daca citatul s-ar potrivi mai bine inainte sau dupa film, dar Les Herbes Folles e extraordinar, iar Resnais nu are 88  de ani.