Magia criteriilor de performanta

Traim in tara criteriilor de performanta. Nici un sector de activitate nu mai functioneaza fara aceste minunate pirghii de control. E drept, criteriile sint foarte bune, mai ales daca valideaza echitabil diferentele rezultate din firescul ierarhizarii sociale. Dar ce e firesc pe la noi ?

E firesc ca un venerabil politai cu burdihan, obraji rumeniti de coniac si bicepsi atrofiati de hirtogaraie sa cistige mai bine decit un june istet si atletic, cu scoala mai multa si fara locuinta personala? E normal ca un profesor universitar cu trei-patru compilatii savante si conducere de doctorat sa ia mai bine de 7000 lei, in vreme ce un tinerel cu cinci volume, dar fara mari proiecte de viitor primeste, sa zicem, 1500 lei? Cum sa presupui ca o domnisorica priceputa, amabila si zimbitoare, de profesie asistenta medicala, ar putea lua locul unei doamne clorotice si scirbite de vaicarelile pacientilor?

Vechimea in cimpul muncii este, pentru bugetari, unicul criteriu de performanta. Asa ca, in patria noastra, orice initiativa guvernamentala de a schimba parametrii de evaluare profesionala este o masura salutara, dar subminata de doua mari slabiciuni: calitatea umana a creatorilor de parametri si prapastia dintre elaborarea criteriilor si aplicarea lor.

Sa povestim, pentru moment, despre fragilitatea naturii umane. Celor multi si greu de convins, criteriile de performanta le apar ca semne zeiesti, prin care se arata ce tinte – calitative sau cantitative – trebuie atinse pentru a intra in clubul select al profesionistilor bine platiti. Creatorilor de norme, aceleasi criterii le par frumoase ocazii de a arata ca au priceput care-i misterul din mitul pesterii. Fara a fi artisti chinezi, acesti semizei au inteles potentialul democratic al teatrului cu umbre si concep, pentru credulii din grota tranzitiei catre nicaieri, un spectacol halucinant de asa-zis profesionalism. Mizanscena e de mare efect: se ia o colectivitate lipsita de coeziune si de busola valorilor, i se flutura pe sub nas parfumul remunerarii diferentiate dupa priceperi si puteri, apoi intra in scena ansamblul folcloric "Comisia" care executa cu talent hora elaborarii de criterii. Multimea se agita, aplauzele se ingina cu fluieraturile. Gata, cortina a cazut, criteriile se aproba.

Dar pe fauritorii acestei regii cine si cu ce masura ii evalueaza?

Am fi interesati sa stim dupa ce criterii de performanta sint evaluate mintile care elaboreaza criterii pentru cei multi. Ce diferenta de leuti ar trebui sa existe intre un mediocru creator de criterii de performanta si un maestru de renume mondial in stiinta criteriilor, ambii de aceeasi virsta? Dar intre un debutant intr-ale criteriilor si un jupin uns cu toate alifiile criteriologice?

In fata unor asemenea nedumeriri nu putem face decit o simpla presupunere. In viziunea acestor constructori de iluzii, orice criteriu de performanta preface realitatea intr-un ametitor joc piramidal. In virf troneaza creatorii, adica faraonii care hotarasc ce este bine si ce este rau pentru bobor iar baza piramidei se sprijina pe umerii incercati de criterii ai celor ce fac edificiul birocratic sa se inalte. Din vreme in vreme, cei ce pun umarul la cresterea colosului ridica spre virf privirea insetata de performanta si se imbata cu iluzia ca intr-o buna zi, vorba lui N. Filimon, vor avea si ei case mari si bogatii ca ale preaputernicilor fanarioti, pardon, faraoni.

Daca ipoteza alegorica de mai sus nu este acceptata, merita, pret de o clipa, sa cugetam la cealalta slabiciune: diferenta dintre teorie si practica. Desi in institutiile statului exista zeci de comitete si comisii platite sa conceapa sau sa aplice tot felul de criterii de performanta, in realitatea imediata nu se produce nici o schimbare. Altfel spus, criteriile exista, dar ele nu (se) misca. Intr-o situatie atit de incurcata, nu ne ramine decit sa admiram intelepciunea batrinilor din alte vremuri.

Iata, parafrazindu-l pe Zenon, paradoxul criteriilor de performanta: pentru a parcurge spatiul nevazut dintre elaborare si aplicare, orice criteriu de performanta trebuie mai intii sa strabata jumatatea distantei dintre cele doua puncte. Dar pentru a ajunge la jumatate, orice criteriu trebuie sa parcurga jumatatea jumatatii, si tot asa, incit ramine incremenit intr-o funesta si sterila imobilitate.