Marin Mincu sau experimentalismul cu propria fiinta

Ma plangeam, intr-un articol de acum cateva saptamani, ca majoritatea comentatorilor din presa noastra buimaca ignora oamenii cu adevarat valorosi, dand atentie unor trepadusi vizibili si agitati, dar care nu pot numi, luati din scurt, nici macar o isprava mai acatarii. Am cautat, in aceasta saptamana blazata de dinaintea alegerilor, o minima marcare a unui eveniment trist: implinirea a trei ani de la moartea lui Marin Mincu. Am gasit o singura notita intr-un cotidian constantean. Adaug si recentul numar al revistei „Paradigma", care scoate la iveala cateva tulburatoare pasaje dintr-un roman neterminat al scriitorului. Dar e, totusi, putin, prea putin. Nu am ascuns niciodata ca m-a legat de Marin Mincu o prietenie profunda, ca ii datorez destule si ca nu am sa incetez niciodata sa-i simt lipsa. Ceea ce nu ma impiedica sa-i scrutez cu luciditate opera. Una, am scris-o mereu transant, extrem de importanta in literatura noastra postbelica. Doar ca firea sa aprinsa, temperamentul vulcanic si, nu in ultimul rand, grupurile de interese din viata literara au dus, adesea, la o deformare a ideilor sale.

Marin Mincu a fost un postmodern sau, cum sigur prefera, un experimentalist, cautandu-se cu ardoare pe sine in tot ceea ce a scris. Pentru ca, dincolo de toate formulele pe care scrisul sau le-a adoptat, marea miza a fost aceea a scufundarii, prin intermediul scriiturii, in profunzimile sinelui, inaccesibile in lipsa acestei initieri de sorginte textualista. Intreaga sa opera, indiferent de genul pe care, din curtoazie, il respecta in masura in care il submineaza, nu este decat o tentativa de sporire a factorului ontologic prin intermediul materialitatii textului. Nu este vorba, prin urmare, de un simplu program teoretic, transpus mecanic in practica, caci cerebralitatea exclusivista nu a dat nicicand roade in domeniul artelor, ci de o cautare febrila, dusa pana la ultimele consecinte, a propriei consistente intr-o ordine mai pura: aceea a textului. Decupez, in sprijin provizoriu, un elocvent pasaj dintr-un interviu, care tocmai asupra acestui esential aspect muta accentul: „Sarcina (misiunea) mea, cel putin ca instanta a dorintei, a fost aceea sa traversez genurile, sau mai curand mecanismele «genurilor literare» in cautarea propriului meu eu. Conform acestei perspective, cartile mele (poezie, roman, critica, traducere) au devenit probe, mai precis exersari ale unei cautari indarjite a sinelului meu in interiorul diverselor mecanisme ale scriiturii".

Iata de ce critica lui Marin Mincu nu e una strict speculativa, ci una implicata. Cam tot ceea ce propune la nivel teoretic, criticul testeaza in propria opera si, implicit, asupra propriei persoane, pentru ca, conform exigentelor acestui program asumat, intre autor si opera nu mai exista raporturi de paternitate, ci de mutuala determinare. Doar cei rigizi au putut citi rigiditate in interventiile criticului, cand de fapt era vorba de definirea cumulativa a unei asumari de ordin existential a textului, a unei autolivrari fara rest in materialitatea scriiturii. De aici ar trebui sa porneasca orice discutie asupra criticii lui Marin Mincu, adica de la premise, nu de la unele argumente izolate. Experimentalism, textualism, autenticitatea scriiturii nu sunt decat contraforti ai acestui impunator si ambitios edificiu care ambitioneaza sa prinda fiinta umana, cu tot ce are ea mai acut, mai agonal (ca sa folosesc o sintagma predilecta a criticului) in insectarul labirintic al textului. Experimentul nu este unul aplicat la nivelul textului, ci in primul rand la nivelul propriei fiinte, supusa permanent unei incizii care exhiba neiertator intimitatea. E o operatie progresiva pe cordul deschis al propriei fiinte. Proba ontologica ultima.

Din astfel de considerente autorul a creat un concept precum autenticitatea scriiturii. Pentru interbelici, pentru criterionisti mai ales, autenticitatea era un efort stilistic, compozitional de a mima viata. Textul trebuia sa aproximeze cat mai fidel realul, ba chiar sa confectioneze o imagine (recte: o lume fictionala) mai acuta decat acesta. Pentru Marin Mincu, textul nu mai imita, obedient, realitatea, ci i se substituie sau, altfel spus, o instituie. Cum e posibil asa ceva? Refuzand stereotipiile care alcatuiesc lumea in acceptia comuna, se propune o reevaluare permanenta a ei prin intermediul textului. Scurt-circuitul dintre scriitura si viata creeaza tocmai aceasta tensiune care adapa benefic textul. De aceea, orice efort de a literariza realitatea este resimtit ca un rapt asupra acesteia, ca o falsificare a traitului. Autenticitatea, asa cum o intelegeau si o practicau interbelicii, nu e decat un set de asemenea falsuri. Autenticitatea scriiturii mizeaza, dimpotriva, pe literalitate, ca singura in masura sa instituie viata. E limpede ca mediul amniotic al acestor operatii de maxima intensitate existentiala este chiar textul. Totul capata sens doar daca este filtrat prin intermediul acestuia. Dincolo de granitele sale nu mai exista viata, nu mai exista realitate. Textul si-a impus propria realitate salvatoare. Se intelege ca, plecand de la astfel de premise, autoreflexivitatea nu mai este simplu gest de cochetarie, simpla bruscare a conventiilor clasice, ci obligatie existentiala, un „raspuns la problemele noi «esoterice» ale realitatii".

Am credinta ca Marin Mincu este un scriitor pentru care cariera literara abia incepe. Cumva, literatura ultimilor ani i-a confirmat aceste idei si, observ, nu inceteaza sa le confirme.