Mersul pe sirma

In primavara sau vara anului 1977, un tinar de 20-21 de ani, inalt, desirat, cu un nas lung, coroiat, intra pe poarta literaturii romane calare pe un frumos asin alb impodobit cu multe panglici si clopotei. Numele lui era Petru Romosan. Salutat cu urale si ovatii la Cluj, era primit mai apoi cu surle si tobe la Sibiu, Timisoara, Craiova, Bucuresti si, in cele din urma, acceptat si in stravechea capitala a Moldovei, unde mai multi se aratara la inceput sceptici in privinta acestei glorii venite de peste munti, ca in cele din urma sa-l considere ca pe unul de-al lor, primindu-l cu urale si ridicindu-i numele in slavi. Calare pe asinul sau alb si cu o bufnita uriasa pe umar, tinarul trecea dintr-o cetate in alta, dintr-un tirg in altul, citind absorbit dintr-o carticica subtire, Ochii lui Homer, si lumea i se asternea la picioare. Cei care asteptau venirea unui nou poet strigau cu privirile exaltate de un entuziasm mistic: El este! El este, el este! El!

Un an sau doi mai tirziu dupa aceasta intrare triumfala, imbracat in uniforma de soldat, avind gradul de caporal sau de sergent, bintuia redactiile revistelor si Casa Scriitorilor din Bucuresti, unde cunoscu, in scurt timp, bicisnicia gloriei, precum si viata si mizeria literaturii. Cum uniforma de soldat ii dadea un aer de originalitate sumbra, si-o pastra si dupa lasarea la vatra si o mai purta inca mult timp. Uniforma, nas, cizme, ochelari – asta era Romosan. Visul lui, ca de altfel si al altora, era sa scoata o carte perfecta, in care fiecare poezie (dupa expresia domnului Mugur, alias Hokusai) sa fie de nota zece. Un poet, zicea Romosan, in toata cariera lui artistica, nu scrie mai mult de 10-15 poezii. Restul e maculatura. Fiecare poezie trebuie sa fie ca o lama de cutit, iar volumul – ca un brici. A trecut vremea volumelor masive scoase in fiecare an. Generatia lui Nichita Stanescu impusese un ritm prea rapid, de banda rulanta. Cei care vor veni sau vin dupa generatia lui Nichita Stanescu vor scrie mai putin, pentru ca exigenta cititorului a crescut. Bacovia, Barbu, Philippide au scris putin. Arghezi a scris mult, si iata ca acum balanta inclina spre Bacovia. Deci visul lui Romosan era o carte perfecta. A reusit? Multi sint de parere ca al doilea volum al lui Romosan, Comedia literaturii (admirabil titlu!), este sub Ochii lui Homer, primul volum al poetului. De format 16/70×100, cu multe ilustratii si o coperta frumoasa, Comedia literaturii ar fi trebuit sa fie acea carte perfecta la care a visat poetul. A fost, este? "Natura are oroare de perfectiuni". Ea zamisleste pur si simplu. Artistul tinde spre perfectiune, dar artistul creeaza, si cind creeaza e asemenea naturii. Natura sa nu-i permite sa fie perfect. Alaturi de perfectiuni, se nasc si monstri. Fiecare carte are slabiciunea sa, ca de altfel si fiecare poem. Paradoxal, dar slabiciunea poeziei lui Romosan este tocmai faptul ca n-are slabiciuni. De aici si sterilitatea sa.

In Rosa Canina, cel de-al treilea volum, pe jumatate antologie, Petru Romosan nici nu scade, nici nu urca in sondaje poetice, ci ramine la cota sa lirica obisnuita. Isi continua mersul pe sirma sub ochii unei multimi care incepe parca sa-si piarda eutuziasmul in fata acrobatiilor sale stilistice; fiind gata-gata sa-l huleasca pe cel pe care nu demult l-a adulat: "L-au adulat ca pe nimeni altul. / Lui nu i-a ajuns. / Continua sa marsaluiasca pe fringhia din ce in ce mai subtire". Si mai incolo, din acelasi poem, intitulat Romosan: "Norodul plingind il ruga sa coboare. / Cei puternici, barbati cu experienta, prevazatori, / i-au pregatit coroana, sceptrul, tronul. / Dar el nu. / Continua sa marsaluiasca pe fringhia invizibila".

Dar mersul pe fringhie isi are riscurile lui si, daca intinzi prea tare coarda, multimea isi pierde rabdarea. In ciuda exercitiilor acrobatice din ce in ce mai sofisticate ale artistului, multimea incepe sa se plictiseasca, sa caste. Multimea, "norodul", vrea mereu altceva. Un alt spectacol, un alt acrobat. Norodul e mereu in asteptare, vrea sa creada mereu in altcineva. In fiecare zi, un alt idol in fata caruia sa cada-n genunchi.

Multimea e permanent insetata de noutati si de singe. Mereu cere cite-o jertfa. Chiar daca artistul si-ar continua impecabil mersul pe sirma, chiar daca ar merge pe sirma calare pe-o bicicleta si aceasta ar avea doar o singura roata, chiar daca ar purta pe umeri un elefant si pe elefant o girafa si pe girafa un crocodil si pe crocodili un vapor si pe vapor o biserica, multimea tot n-ar fi multumita, tot l-ar huidui si l-ar dobori cu pietre. Astfel ca viata poetului, ca si a clovnului sau a acrobatului de circ, devine pe zi ce trece tot mai trista, tot mai nesigura. Multimea vrea ca acrobatul sa se prabuseasca de pe sirma pe care inainteaza, sa cada in gol, sa-si zdrobeasca teasta de asfalt. Va ceda, oare, artistul acestei tentatii? Pentru a multumi multimea, artistul e in stare de orice sacrificiu….

*

…In cel de-a doilea volum, Comedia literaturii, Romosan isi continua reprezentatia ca si cum nimic nu s-ar intimpla, ca si cum n-ar simti ostilitatea multimii: "Cu o mina comica alunga mustele: / din ce in ce mai multe, / din ce in ce mai negre, / din ce in ce mai mici" (Dionysos), jucindu-si pina la capat trista sa comedie. Isi vopseste fata si miinile, merge pe sirma, inghite sabii si scoate flacari pe gura, iar a doua zi se trezeste privind pe fereastra unui hotel si intrebindu-se: "La fereastra hotelului meu: mesteacanul plin de vrabii, / despre mesteacan: / este el suflet sau fantosa? / si vrabiile: este vreun suflet printre fantose?".

Petru Romosan a deschis un drum nou in poezia anilor ’80. Primit cu entuziasm, el nu am mai gasit, totusi, in interiorul sau suficiente resurse pentru a-si continua demersul. Sau poate ca nu l-a mai interesat literatura. Dupa descinderile fulminante pe plaja de la 2 Mai din anii gloriosi (1977-1980), unde a cucerit mai multe redute, asaltindu-le direct din valuri, Petru Romosan se retrage incetul cu incetul din viata literara. In anul 1981, cu putin inainte de aparitia scurtei sale antologii, Rosa Canina, il gasim "patronind" o galerie de arta situata undeva in centrul vechi al Bucurestiului. In septembrie 1988 poetul trece clandestin granita in Ungaria. Patrula il gaseste adapostit intr-o caruta cu coviltir trasa de doi cai (asinii pasteau pe margine), dar nu-i cere actele. E verificata doar calauza…

Din Ungaria, dupa nenumarate peripetii, ajunge la Paris. Unde, dupa o perioada scurta de somaj, cind traieste pe banii sotiei, prozatoarea Adina Keneres, se ocupa de negotul de arta. Dupa citiva ani, deschide el insusi in inima Parisului propria sa galerie de arta… "In acest domeniu, se cofeseza Romosan, poti pierde sau cistiga sume colosale…". Pe parcursul a zece ani, cu pretul unui infarct si al unei complicate operatii pe cord deschis, poetul cistiga suficienti bani pentru a se intoarce relativ bogat intr-o Romanie saraca si bulversata de tranzitie… Ajuns la Bucuresti, infiinteaza Ed. Compania, care se impune destul de repede pe piata cartii. Urmind traditia familiei (bunicul sau a fost primar taranist), cocheteaza o perioada cu politica, fiind un apropiat al liderilro PNTCD… Ocupindu-se de marketingul productiei sale editoriale, Petru Romosan lucreaza (printre picaturi de cifre si de litere) la un nou volum de versuri: Poemele sarace… Il asteptam cu drag sa revina calare pe asinul sau, impodobit cu panglici tricolore, printre noi… Va avea parte de o primire triumfala…

Publicitate și alte recomandări video