Mircea Cartarescu si politicile ICR

Intr-un interviu aparut in Evenimentul zilei la inceputul lui octombrie 2012, plangandu-se de soarta ingrata si de campania de presa declansata la adresa fostei conduceri a ICR, Mircea Cartarescu spunea urmatoarele: „Se stiu astazi in lume mult mai multe lucruri despre literatura romana decat se stiau acum doar sapte ani. Schimbarea vizibila s-a petrecut de cand ICR-ul, condus de Horia-Roman Patapievici, a devenit o platforma profesionala de promovare in lume a culturii romanesti. Programul de traduceri al ICR, prin care s-au publicat sute de titluri a zeci de scriitori, i-a lansat pe acestia in lume, facand literatura romana de zece, de douazeci de ori mai vizibila decat inainte." Ca literatura romana e astazi mai cunoscuta in lume decat in urma cu sapte ani nu poate sa conteste nimeni. Desigur, fostul director al ICR, dincolo de petele de umbra, isi are si partile sale luminoase. In primul rand, prin programele care s-au derulat in cadrul ICR-ului, s-au format o avalansa de tineri traducatori, capabili sa promoveze valorile culturii noastre in lume. Probabil aceasta este si cea mai importanta realizare a institutului. Acum, in ceea ce priveste promovarea literaturii romane in strainatate, lucrurile nu sunt tocmai limpezi. Punctul de vedere al lui Mircea Cartarescu contine o doza masiva de subiectivism. El e un om care a beneficiat de sistem: nu are rost sa punem pe tapet sumele cheltuite pentru promovarea sa, ele sunt impresionante. (Daca datele vehiculate in presa sunt reale, atunci ele ating valoarea Nobelului! Puteam, in fond, institui si noi un Nobel sau chiar mai multe cu cat s-a cheltuit.) Au fost publicate insa nu numai volumele lui Cartarescu, ci, dupa cum spune domnia sa, si "sute de carti a zeci de scriitori", selectati insa dupa niste criterii ce ne scapa. S-a mers, in general pe experiment. De ce, nimeni nu stie. (Exista banuiala ca promovarea culturii romane a fost facuta de anumite structuri din afara tarii, decat de cele din interior. Dupa cum evolueaza lucrurile in Romania, faptul nu e imposibil! Eu, unul insa am, totusi, niste rezerve, ma rog…)

Dar, ca sa se inteleaga mai clar regulile dupa care functiona programul ICR-ului, voi apela la propria-mi experienta. Mi-au aparut in strainatate, in ultima perioada, cateva carti, nu multe. Probabil ar mai fi putut sa apara cateva daca as fi putut beneficia si eu de o infima parte a banilor publici destinati, cum spune Cartarescu, literaturii romane. N-a fost sa fie. Acum trei ani, mi-au aparut la Belgrad, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din Serbia, doua carti de versuri. Traducatorul a incercat sa acceseze un program al ICR-ului, dar nu a fost posibil. Anul acesta mi-a fost publicata o antologie de versuri tradusa in italiana. Tanarul traducator a batut si el la portile generoase ale ICR-ului. Zadarnic insa. Cartea a fost respinsa pe motiv ca nu ar fi intrunit criteriile de "relevanta". Marturisesc ca am meditat indelung asupra acestui termen, dar n-am reusit sa-i deslusesc meandrele. Nu era prima data cand m-am impotmolit in ele. In fine, in ciuda refuzului, antologia a aparut, traducatorul, care a beneficiat si el de cursurile ICR-ului, a dus pe cont propriu munca la bun sfarsit si a gasit si o editura interesata sa publice cartea. Inainte de a da curs ofertei, el a mai facut o incercare, solicitand ICR-ului nu un sprijin financiar, ci unul pur logistic. A dorit ca antologia sa apara sub egida ICR-ului. Nu s-a putut nici asta. In fine, a venit si ultima surpriza. Dupa publicarea antologiei, traducatorul a fost interpelat de un alt traducator, format si el la scoala institutului, care i-a reprosat faptul ca a tradus un autor ce nu figureaza pe listele ICR-ului, numindu-l spargator de greva. "Daca s-ar apuca mai multi sa faca ce faci tu, noi am muri de foame…" Faptul mi s-a parut a fi extrem de grav. Practic nu ni se dadea sansa, noua, celor din afara listei ICR (care, desigur, nu exista oficial, dar functiona subsidiar) sa patrundem pe piata externa a cartii. Odata ce traducatorii erau prinsi sa traduca autorii sprijiniti de ICR, ceilalti erau automat exclusi. Prin urmare, se intra, astfel, intr-un dublu cerc vicios. Unul al autorilor alesi si altul al celor ignorati, ca sa nu zic respinsi. Desigur, asupra acestor chestiuni Mircea Cartarescu nu s-a aplecat sa mediteze. Normal ca beneficiind de fonduri, el a vazut doar partea plina a paharului, ignorand cu bunastiinta golul.

Si am mai avut inca o experienta, legata tot de ICR. In urma cu doi ani, fusesem invitat la targul de carte de la Berlin, unde urma sa sustin doua lecturi publice. Vestea am primit-o de la Nora Iuga, care m-a sunat si mi-a spus ca, in urma demersurilor facute de catre o organizatie culturala din Germania, eu, impreuna cu alti doi scriitori romani, am fost propusi sa ne intalnim cu publicul berlinez. Nora Iuga mi-a cerut adresa, pe care a comunicat-o celor din Germania, ca sa-mi trimita invitatia. La scurt timp dupa aceasta convorbire, mi-a parvenit si invitatia. Bucuria mea nu a durat insa mult, caci, cu o luna de zile inainte de inceperea targului, am primit un telefon, tot de la Nora Iuga. Pe un ton foarte afectat, poeta mi-a transmis o veste neplacuta, pe care, de altfel, o presimtisem. Demersurile privind deplasarea mea si a celorlalti doi scriitori la targ s-au soldat cu un esec. In sensul ca, in urma discutiilor avute la ICR Berlin, s-a considerat ca deplasarea noastra nu intruneste criteriul de relevanta. "ICR Berlin a invocat faptul ca nu eram suficient de cunoscuti in Germania si a optat pentru alti trei scriitori. Astfel ca, in locul nostru, au plecat trei scriitori proveniti din cercul ICR-ului, nelipsiti de la nici un targ de carte. E de prisos sa spun ca printre ei se afla si Mircea Cartarescu. Nu am facut caz de aceasta intamplare. I-am adus la cunostinta, totusi, cazul prietenului meu Mircea Mihaies, fostul director adjunct al ICR-ului, intr-una din vizitele pe care le-am facut la Bucuresti. Nici in ruptul capului Mircea Mihaies nu a vrut sa inteleaga ca astfel de lucruri se pot intampla la insititut. "Noi, mi-a spus, functionam dupa niste reguli foarte clare. Respectam deciziile venite de la centrele din exterior. Nu intervenim in sistem.." I-am spus ca e cazul sa intervina, intrucat sistemul functioneaza aberant si ca el trebuie reglat in asa fel ca promovarea sa fie cat mai echitabila..". "Promovarea nu depinde de noi, mi-a raspuns Mircea Mihaies. Nu putem sa ne incalcam regulile impuse de noi…" "Pai, atunci, daca nu depinde de voi, ci ea se promoveaza de la sine, i-am spus, ce rost are sa mai cheltuiti bani pe autori pe care ii cere, dupa cum spuneti, piata?" As fi vrut sa mai adaug si altele, dar mi-am dat seama ca, oricate argumente i-as fi adus, prietenul meu Mihaies ar fi ramas ferm pe pozitia lui.

Am prezentat aici succinct cazul ca sa percepeti si un alt punct de vedere decat cel prezentat de Mircea Cartarescu. Cazul meu, desigur, nu e unul singular. Foarte putini scriitori din cadrul generatiei optzeci (nici macar lunedistii, incepand, sa zicem, cu Traian T. Cosovei, Mariana Marin, Florin Iaru, Alexandru Musina, Marta Petreu, Ioan Grosan nu au benefeciat de sprijinul ICR-ului). Din celelalte generatii si mai putini. Niciodata nu l-am auzit pe Mircea Cartarescu sa-si puna intrebari legate de colegii sai de breasla.

Ca un autor care a beneficiat din plin de fondurile ICR, Mircea Cartarescu nu se poate victimiza mereu. Si nici nu poate arunca noroi in cei care, dintr-un motiv sau altul, au ridicat anumite semne de intrebare asupra modului cum a functionat ICR-ul in perioada directoratului d-lui Patapievici. Nu toti trebuie sa-i fim recunoscatori. Nu prea avem de ce. Dar nici nu trebuie sa acceptam sa ni se puna pumnul in gura atunci cand ne exprimam opiniile, pe motiv ca suntem primitivi sau retardati, cum spune Mircea Cartarescu. Trebuie sa invatam sa privim in fata adevarul.

Dl. Patapievici nu e singurul personaj hulit din Romania. Si nici singurul caruia i se face nedreptate. El isi are detractorii, dar si adulatorii sai. Intr-un fel, el e victima sistemului pe care l-a gestat. In acest sens, gaura din papionul sau e revelatoare.