Misoginism din curtoazie

Putini mai stiu ca in perioada interbelica exista o puternica miscare feminista la noi, care se ilustra in zeci si zeci de pagini de maculatura, in reviste special dedicate, care avea "lideritele" sale cam barbatoase (Lucretia Karnabatt, de pilda, autoare a romanului Sexul de peste drum) si care inspira, cum e firesc sa o faca, mai curind amuzament decit incredere. Comunismul a taiat acest avint de cochetarie si l-a inlocuit cu un mult dorit inainte egalitarism. Femeia comunista nu mai e supusa ori inferioara barbatului, nu trebuie sa mai lupte pentru obtinerea echitatii, ci are dreptul (ba chiar obligatia) sa devina partener valabil intr-o concurenta care nu are alt scop decit depasirea planului.
Ia astfel nastere o retorica heirupista, lozincarda, care uzurpa orice puseu de romantism si-l ghideaza iute catre propaganda. In conceptia Partidului unic, bratul languros si catifelat al femeii, capabil de atitea delicate ispravi, poate si chiar trebuie sa tina tirnacopul, astfel incit posesoarea sa sa puna, nu tocmai metaforic, umarul la ridicarea republicii. Intr-una din poeziile sale idioate, A. Toma dadea, involuntar, o definitie a femeii, care azi ni se poate parea obtuza ori de-a dreptul caraghioasa, dar care rezuma, de fapt, statutul tovaraselor din primii ani ai instalarii comunismului: "Sa ciocnim pentru femeia,/ Soata asprei munci,/ Reazem luptei, faur vietii,/ Leagan viu de prunci". Mai multe aspecte edifica, prin urmare, in legatura cu acest nou privilegiu acordat in anii ’50 "sexului slab". Pentru inceput, sa observam ca femeia, in literatura epocii, devenita tovarasa, era un fel de fiinta asexuata, care ii inspira masculului sentimente de mindrie, de incredere ("ce mindru sint de realizarile tale, iubito", suspina, fara zvic si snaga, un erou de-al lui Beniuc), dar in nici un caz nu exercita acel esential magnetism erotic. Comunismul amputeaza femeii stimulii erotici si ii inlocuieste cu cei civici. Ea cultiva acum alte valori, in cucerirea carora se inscrie alaturi de consortul fruntas. In cele din urma, parca in urma unei osmoze a idealurilor comune, iau nastere niste creaturi stranii, viitorii comunisti, stahanovisti etc. Mama nu este decit o closca, un fel de incubator ("leagan viu de prunci") care are rolul de a asigura mina de lucru necesara in "intrecerea socialista". Telul? "Carbune mai mult pentru lupta de pace", cum suna un vers din celebrul text Silvester Andrei salveaza abatajul, al aceluiasi, uitat azi, A. Toma.
Pudibonderia impusa de regimul comunist tot din aceasta nivelare a sexelor porneste. Ati vazut vreodata, inainte de 1989, la cinema sau pe postul national, vreun sin intreg dind buzna de sub o abuziva opresiune ori macar vreo coapsa uitata, din cine stie ce de neiertat greseala, la vedere? Eu unul imi amintesc doar doua cazuri: in Secretul lui Bachus doua farfuze treceau, in lenjerie intima (ceva in genul costumelor de baie de la inceputul secolului) dintr-o camera in alta; si, in nu mai stiu ce film, un sferic si mirabil sin de-al Margai Barbu evada neprevazut de sub apasarea torsului din dotarea lui Florin Piersic. Sa va mai spun de cite ori am mai fost la aceste filme? Ce e drept, descoperisem intr-un almanah si o poza cu o femeie care isi etala, culmea erotismului, intregul bust; dar acesta avea, spre amaraciunea mea si a prietenilor de joaca, un defect: era plina de bube. Slujea pentru a exemplifica nu stiu ce boala de piele, dar asta nu ma impiedica sa o arat tuturor (era, oricum, mai mult decit stiam cu totii) si sa ii mint ca am acasa si continuarea fotografiei.
Asa cum o infatisau filmul, televiziunea, presa scrisa, chiar revistele asa-zis mondene, femeia comunista nu avea picioare decit pina la nivelul genunchilor, in rest, era alcatuita, urmuzian, din cap, git, miini si gambe ce se terminau invariabil cu niste pantofi Guban.
E adevarat, astazi femeia pare a avea doar sini, picioare, abdomen sculptat si tatuaje. Dar ati auzit vreun barbat inca in putere care sa se plinga? Nu e putin misoginism si in aceasta apreciere exclusiv epidermica? Probabil ca e…
Si atunci, ma intreb, nu devine misoginismul temperat un gest firesc de curtoazie? Sau macar unul nostalgic, un semn de admiratie a feminitatii necorupte, cultivata in totala-i plenitudine ce sfideaza uneori blinda tiranie? De ce vreti, doamnelor, sa fiti egalele noastre, cind bunul Dumnezeu o fi avut socotelile lui cind ne-a facut diferiti? Cum vi s-ar parea daca si noi am incerca sa va imitam, sa va concuram la coafor, la shopping sau in bucatarie? Femeia excesiv emancipata, care vrea musai sa tina pasul cu partenerul sau, capata indezirabile trasaturi virile si isi pierde sarmul. La fel cum barbatul diafan, dragalas, finut ma cam face sa ma feresc de el. Gratia este, prin definitie, a femeii, iar cind risca sa si-o piarda, aceasta nu mai intereseaza, nu mai atrage. Si atunci nu ii mai ramine decit sa viseze la cariera.
Am impresia ca cele mai multe dintre femeile de succes ale zilelor noastre se inrudesc cu cele din comunism, doar ca au dreptul la un decolteu mai adincit: vor cu tot dinadinsul sa preia conducerea, sa reuseasca, sa razbata, sa ne arate ele noua.
Foarte bine, zic, sa ne arate! Ce mare lucru riscam? Un nou matriarhat?