Moartea propagandistica

In editia de simbata, 11 noiembrie a.c., a „Ziarului de Iasi”, Valeriu Gherghel sesiza, cu obisnuita-i verva ironica, ca in filme se moare altfel decit inainte, mai complicat, mai fals, mai „emancipat”. Spiritualul sau articol mi-a amintit de un amanunt care ma nedumerea inca din copilarie: cum se moare in filmele lui Sergiu Nicolaescu. In ciuda faptului ca, de ce sa nu o recunosc, pe atunci derularea trupelor si ciocnirile militare din productiile oficiale realizate de „revolutionarul” nostru artist ma atrageau, scenele finale ma plictiseau de moarte. Eu voiam, ca orice baietel care se viseaza erou, actiune, capete taiate, miini retezate (si sint, slava Domnului, destule in productiile lui Nicolaescu), iar el imi livra pilde retorice, patetice, menite sa stoarca lacrimi si sa indemne la iubirea de mosie.
Nu stiu daca ati observat, dar personajele interpretate de actorul Sergiu Nicolaescu nu reusesc sa dea ortul popii in mai putin de jumatate de ora. Inainte de a inchide ochii, fiecare dintre acesti eroi, de diferite facturi, se simte dator sa lase, cu limba de moarte, o suprema intelepciune celor care, cu inima frinta, asista la lectia de patriotism coborita parca din poemele lui A. Toma sau Dan Desliu. Comisarul Moldovan (parca) decedeaza, ciuruit de mafiotii lui Semaca, dupa ce, alaturi de comunisti, a reusit sa dizolve banda de gangsteri de Dimbovita, care sugeau singele poporului, aparind, bineinteles, interesele clasei exploatatoare. Scena este memorabila si a intrat in folclorul nostru cel de toate zilele. Vajnicul comisar, care nu rateaza sansa de a deveni militian, caci este resuscitat, miraculos, precum Bobby din „Dallas”, intr-un film ulterior, raspunde barbateste ca ceea ce i s-a intimplat este „un fleac. M-au ciuruit!”. Dupa care omenescul din el izbucneste convingator: „Nu credeam ca doare asa!”. Evident, el si-a indeplinit misiunea, a luptat pentru cauza partidului, restul reprezinta fleacuri, „o nimica toata”. Si iata pilda: mai importante sint valorile celor multi, comunismul s-a cladit pe astfel de sacrificii, eliberind poporul de sub jugul unor exploatatori cinici, cu moace sumbre si imbracati in haine de piele cu gulerul ridicat (Lascarica interpretat de Gheorghe Dinica va spune ceva?).
Nu mai putin pompos repauzeaza eroii intruchipati de acelasi Sergiu Nicolaescu in asa-zisele sale filme istorice, care se bucura si astazi de un gonflabil succes in rindul publicului cu obtuze nostalgii. Mircea moare abia dupa ce si-a indeplinit planul la casapit otomani, dar nu inainte de a-i administra nepotului o lectie despre iubirea de patrie, despre sacrificiul stramosesc intru apararea mosiei, a independentei (cuvint-cheie al propagandei oficiale a epocii). Mihai Viteazul, in interpretarea lui Amza Pelea sau Decebal din „Dacii” nu sucomba nici ei fara a-si indeplini datoria de a transmite celorlalti ultima intelepciune, mostra de patriotism absolut. Se uita, de regula, un detaliu deloc lipsit de importanta: filmele lui Sergiu Nicolaescu, finantate generos de statul comunist, in timp ce proiectele unor Dan Pita, Lucian Pintilie ori Mircea Daneliuc erau nevoite sa astepte aprobari exigente, sunau surlele ideologiei ceausiste; dictatorul tocmai derula un demagogic program nationalist, care marca, chipurile, iesirea de sub tutela sovietica, dar in spetele caruia dospea, de fapt, cultul personalitatii. Ceausescu era si el un Decebal, un Mircea, un Mihai Bravul, caci voievozii nostri glasuiau, in filmele lui Sergiu Nicolescu, in cel mai pur limbaj de lemn al propagandei ceausiste.
Asemenea productii fastuoase, cu care regizorul se lauda si astazi, senin, ba chiar obraznic-vanituos, slujeau perfect aparatului propagandistic comunist. Caci, daca eforturile lozincarde, demagogice nu mai pacaleau pe nimeni, astfel de creatii bine strunite tehnic aveau o mai eficienta putere de persuadare. Ele acreditau ideea ca intreaga istorie a fost anapoda pina la instaurarea comunismului, ca acesta reprezinta incununarea unor secole de lupte si sacrificii, ca marii nostri domnitori nu au fost decit niste comunisti avant la lettre. Unii creduli (Gigi Becali, de pilda) mai cred si acum ca de pe ecran le vorbea chiar Mihai Viteazul. Filmele lui Sergiu Nicolaescu au sedus multi tineri, au prostit, de fapt, nu putini naivi. Au „educat” tineretul, ca sarcina de patid, rasplatita, nu am nici o indoiala, cu generozitate. Mai grav este ca regizorul nu pregeta astazi sa dea lectii de moralitate de cite ori i se iveste ocazia, uitind ca in filmele sale pina si moartea devenise instrument de propaganda. Ca el acreditase ideea ca exista o anumita conduita comunista, care isi pune amprenta si asupra momentului final: comunistii adevarati nu pot muri simplu, banal; ei sint, musai, eroi; ei nu pier, ci se sacrifica pentru binele colectivitatii. Asa cum au facut-o domnitorii nostri de-a lungul (si de-a latul) istoriei, asa cum au facut-o eroii anonimi precum comisarul Moldovan sau muncitorii de la Grivita. Cu totii devin, sub bagheta regizorala a lui Sergiu Nicolaescu, frati buni cu Silvester Andrei, cel care, daca va amintiti, inainte de a-si salva „firtatul” de sub gramada de carbune, se asigura mai intii ca abatajul nu este periclitat, ca productia nu va stagna.