Moneda si timpul

Problema centrala a economiei este cea a coordonarii interactiunilor dintre actori heterogeni, descentralizati, interdependenti si cu capacitati cognitive limitate. Liberalii vor spune, ca Adam Smith, ca asta e treaba "miinii invizibile". Nu exista insa o forma unica de rationalitate, cum credeau neoclasicii, iar un Daniel Kahneman – de exemplu – a luat premiul Nobel, in 2002, pentru repunerea in cauza a acestei ipoteze, ceea ce facuse de altfel si Hayek cu mult mai devreme (vezi Constitutia libertatii – 1960).
Strategia de refuz a realismului adoptata de adeptii mainstream economics include ipoteza informatiei perfecte, a unui model unic si imanent de rationalitate, fie intr-o forma primara, ca la Walras, fie sub una moderna, cum apare in cadrul teoriei anticiparilor rationale (Lucas, Sargent s,a.). Daca invalidam aceasta strategie, daca recunoastem realitatea asa cum e, in toata complexitatea ei si nu sub iluzia unor modele formale, atunci nu mai ramine nimic din respectivele teorii. Este, deci, foarte important sa stim, atunci cind construim o strategie de actiune, ca informatiile si capacitatile noastre sint inevitabil limitate.
O alta problema importanta priveste moneda. Ea apare ca o institutie indispensabila pentru coordonarea actiunilor actorilor individuali. Dar moneda creeaza doar o iluzie de omogenitate, prin posibilitatile pe care preturile traduse in termeni monetari le ofera, si permite agentilor, prin separarea momentului obtinerii venitului de cel al cheltuirii lui, sa foloseasca elementul timp. Totodata, moneda creeaza foarte multa incertitudine, influenteaza piata si mai ales capacitatea sa de a transmite si prelucra informatii.
De la Marx la Keynes, defectiunile monedei au premers si explicat crizele economiei capitaliste. O anumita situatie a lichiditatilor (prea multa sau prea putina moneda) impreuna cu incertitudinea pot produce, prin interreactie, situatii de subinvestire sau de subocupare. Moneda pretinde, prin functia sa de rezerva de valoare, sa unifice diferitele noastre orizonturi de timp si sa ofere un mecanism de actualizare ce face posibila comparatia veniturilor si cheltuielilor din momente diferite.Dar predispozitia sa catre defectiuni ne face viitorul mai curind opac.
Preturile monetare sint o fictiune necesara, dar totusi o fictiune. Max Weber nu spunea altceva, explicind ca el nu facea decit sa traduca in termeni acceptabili ceea ce oferea imaginarul spontan al capitalismului, o societate a carei economie e fondata pe cooperarea dintre actori descentralizati si interdependenti: nu simpla tensiune dintre cerere si oferta, ci existenta unor raporturi de forta intre indivizi si grupuri sociale.
Dar chiar aceasta fictiune este incompleta, caci toate informatiile nu pot fi concentrate in aceste preturi. Deciziile noastre se inscriu, deci, necesarmente, in universuri multidimensionale. Iar daca preturile monetare nu sint singurii vectori ai informatiei, atunci pietele concurentiale inceteaza sa mai fie mecanisme eficiente de informare.
Cele doua mari necunoscute pentru stiinsa economica – moneda si timpul – se afla in inima articulatiei dintre individ si societate. Puterea pe care ne-o confera utilizarea monedei e conditionata de aceste cadre colective, societati sau grupuri sociale, pe care insa le corodeaza. A medita asupra timpului si a banilor inseamna, intr-un fel, a intoarce spatele impasurilor individualismului metodologic, aceasta maniera de a vedea lucrurile plecind doar de la comportamentul individului considerat rational si neglijind multitudinea acestor cadre colective, elemente ale densitatii sociale, deci abordarea holista ca determinant al cunoasterii.
Orice negare a dimensiunii monetare si temporale implica formularea de ipoteze nestiintifice, transformind economistul intr-un simplu producator si furnizor de ideologie. Dimpotriva, a introduce in discutie moneda si timpul inseamna a reconsidera economia ca pe o stiinta sociala. Orice tentativa de a acredita legi de natura economica similare celor din mecanica sau fizica implica neutralizarea monedei si a timpului, negarea descentralizarii si a interdependentei, ceea ce ne scoate din realitate.
Totusi, a situa moneda in centrul analizei economice, a face din ea pivotul central al economiei de piata, ceea ce se numeste "esentialism monetar", poate fi la fel de irealist ca si neglijarea monedei. Acest paradox al monedei ne obliga sa nu mai lucram cu institutii separate, locale si inconsistente, ci cu sisteme institutionale. Moneda insasi nu poate functiona ca sistem de reprezentare decit in masura in care este inserata altor institutii, pentru ca ea nu este o dimensiune naturala a existentei, ci un construct social si politic ce pune mari probleme in mentinerea unui echilibru intre legitimitate si legalitate, echilibru fragil deci, ce nu poate fi realizat decit in spatii socialmente si istoriceste construite si printr-o abordare dinamica in termeni de flux, deci tinind seama si de factorul timp. Aceastea ar fi, pe scurt, citeva imperative ale unei abordari realiste a problematicii economice.