Neaparat

Dupa o viata destul de scurta in reteaua RomaniaFilm si mall-uri (premiera la 20 mai, deja iesit), Unchiul Boonmee/Uncle Boonmee who can remember his past lives (Thailanda 2010, autor Apichatpong Weerasethakul) revine in programarea Noului Cinematograf al Regizorului Roman (spatiu de proiectii artistice gazduit de Muzeul Taranului Roman din Bucuresti, unde filmele sint alese de regizorii romani premiati). Am mai scris despre filmul lui Apichatpong in decembrie, cind il vazusem la Belgrad la Festivalul Filmului de Autor, insa cea mai recenta proiectie de la NCRR a avut si avantajul subtitrarii in limba romana, pe linga cel, binevenit, al unei a doua vizionari.

In decembrie, credeam ca Unchiul Boonmee (care isi poate aminti vietile trecute) frapeaza in primul rind prin tema reincarnarii practic absenta din universul (post)crestin al filmelor pe care le vedem cel mai des si, in general, o credinta prea putin investigata in spatiul nostru). E vorba despre o familie thailandeza, in care unchiul e bolnav pe patul de moarte. Intr-o seara, la masa, acesta e vizitat de spiritul/fantoma sotiei decedate si a(l) fiului sau disparut, reincarnat acum in maimuta. Protejat de ele, Boonmee isi revede vietile anterioare si hotaraste sa intre in jungla pentru a gasi grota in care s-a nascut pentru prima sa viata pe acest pamint. Regizorul Apichatpong Weerasethakul a intuit ca vizualizarea credintei in reincarnare rezista mai bine cu umor si un aer de poveste. Desi unchiul Boonmee vorbeste cu spiritele la masa, neindoindu-se de ele, vietile anterioare sint de basm – altadata o printesa urita, Boonmee se lasa consolat(a) de un somn (peste) amant. Calmul personajelor, normalitatea cu care privesc moartea, reincarnarea sau spiritele, transmit un gen de speranta/de usurare extrem de nefamiliar, care, in ciuda optimismului si a imaginatiei, pare sa lupte la categoria pana cu supergreul tragism european."

Acum mi s-a parut frustrant sa aflu, din interviurile cu Apichatpong de pe net, ca filmul nu este despre budism si reincarnare, ci mai degraba despre fluxul memoriei. In ultimile 48 de ore de viata (pe care le simte ca finale pentru ca practica yoga si deci are un simt deosebit pentru propriul corp), unchiul Boonmee isi aminteste. Diferenta culturala e probabil de vina pentru usurinta cu care privirea vestica catalogheaza conceptul altor vieti si imaginea calugarului buddhist drept tema a reincarnarii. Intr-o tara in care 95% din populatie practica budismul, asemenea subiecte sint, probabil, atit de prezente in climatul mintal, incit un film despre budism si reincarnare ar fi probabil cu totul altceva. Si este adevarat ca nu o anumita credinta religioasa este sedimentul lasat in constiinta spectatorului dupa (o a doua) vizionare, ci  mai degraba un sentiment de prietenie cu prezente intrupate sau nu. "Fantomele nu sint atasate de locuri, ci de oameni, de cei vii."

Pretextul amintirii vietilor trecute vine dintr-o carte pe care regizorul o primise mai demult de la tatal sau, despre un calugar ce isi putea cu adevarat aminti ultmii doua sute de ani. O parte importanta din film, neinteleasa la prima vizionare din cauza lipsei de informatie culturala, e un montaj de fotografii cu tineri soldati thailandezi, dormind cu pustile, pozindu-se cu fantoma-maimuta. Fantoma-maimuta e poate cel mai complex personaj, in primul rind pentru ca e construita a fi, in mod evident, un actor intr-un costum. Desi atmosfera filmului incurajeaza acceptarea conventiei in care spiritele exista si-i viziteaza pe cei vii, maimuta e scoasa parca din Razboiul Stelelor, 1977. Cu doua beculete rosii in loc de ochi si mult par (artifical?) lipit pe textura costumului, ea e deopotriva resortul principal al umorului (greu calificabil) si, in pozele cu soldatii adolescenti, un cirlig subtil impotriva violentelor politice din zona. Desi monarhie constitutionala, Thailanda e in fapt condusa de o junta militara; zona de nord-est, in care are loc povestea, a fost, in secolul 20, teatru de lupta intre comunistii veniti din Laos sau Vietnam si locuitorii neafiliati la ideologie. Localnicii acelei zone traiesc intr-un climat de frica si control. Iarasi, realitati neabordate ca tema, insa la care se face aluzie in pozele cu soldati in repaus cu maimuta. Avind in vedere climatul thailandez de cenzura asemanator cu cel din Iran (exista un comitet de stat care poate confisca orice film, daca realizatorii nu elimina partile considerate nepotrivite), e greu de spus daca adevarata tema a filmului nu se regaseste chiar acest scurt montaj de fotografii, care culmineaza in poza – soldati cu maimuta. Poate toata povestea cu unchiul Boonmee si vietile sale trecut e un pretext pentru aceasta poza… Sau poate lucrurile sint intretesute mai intim, mergind dincolo de obsesia vestica a impartirii pe categorii, tema, subtema, supratema.

Dincolo de stabilirea acestor limite, Unchiul Boonmee e un film extraordinar prin ritm, imaginar si umor. E un film deschis, din care fiecare isi va lua ce cauta mai mult.