Nimic despre culpabilitate

O intersectie. Mai sint citeva secunde pina ce semaforul se va schimba pe verde. Sir lung de masini care asteapta. In fine, verde, timp de 70 de secunde. Primele trei din fata mea intra timid, pentru a se inscrie spre stinga, inca nu s-a limpezit accesul celorlalti, unii mai tisnesc sinucigas in ultima secunda. Cind imi vine rindul, vad venind din stinga, impetuos, un autobuz amenintator. Desigur, e un sofer experimentat, dar ma intriga faptul ca nu incetineste, stiu eu daca are frine bune? Ezit sa intru pina nu ma lamuresc. Si aud, deodata, din spate,  "racnetul" celui care-mi urmeaza. Un claxon monstruos, modificat, desigur, apeluri repetate, nervoase, spasmodice, intr-o succesiune neobisnuitaa, probabil indelung  exersata. Un personaj care nu suporta asteptarea, ezitantii, nehotaritii, nevolnicii, diferitii, politicosii. Apoi ma depaseste prin dreapta, ignorindu-i pe ceilalti, se opreste in dreptul meu si-mi face semne amenintatoare, gesturi dementiale, mascari, desigur. Trece in fata mea si, chiar inainte de a ne inscrie la stinga, opreste brusc, sperind sa intru in el si sa vina sa se rafuiasca cu mine. Are masina puternica, impactul nu mi-ar fi fost favorabil. N-aveam viteza, nu a fost o problema sa opresc la timp, a ratat. Furios, probabil, demareaza in tromba, depaseste masinile din fata, cind pe o banda, cind pe alta, tese, valseaza, ignora cumintenia si disciplina celorlalti, inspirind spaima, trezind, desigur, fiori. Un haiduc al soselei? Mai degraba un brigand, chiar un tilhar de rind. Am avut putin timp sa-l privesc: figura de falcos crud, tuns scurt, dorinta vadita de a inspira frica, de a cuceri pirtie. Romanul care are nevoie de succes ca de apa, mereu in competitie.

Istorisesc intimplarea studentilor la masterul Relatii umane si comunicare, un mediu intelectual in care ne exersam adesea competenta de analisti ai cimpului psihosocial si invatam unii de la altii. Aici studentii vin cu diplome din diferite domenii, nu sint numai psihologi, ci si sociologi, economisti, teologi, filologi; unii au chiar multa experienta sociala. Trebuie sa fie un exemplar Alpha, crede o doamna care gaseste adesea determinantul potrivit, un individ care se crede mereu in competitie, care trebuie sa conduca, care nu se poate impune decit prin forta. A carui singura obsesie e sa fie conducatorul haitei. Si credeti – incit eu – ca acest comportament e expresia unui complex de superioritate? A, nu, dimpotriva, intervine un domn care vine dintr-un oras de pe Jijia de Sus, conducatorul unei scoli de soferi. E complexat, constientizeaza ca nu are multe arme de atac, de aceea apeleaza in exces la  arsenalul redus pe care-l are. E un complex de inferioritate; intr-un mediu civilizat, in care controlul situatiilor s-ar baza pe echilibru psihic si pe complexitate cognitiva, n-ar avea nici o sansa. Sint pline soselele de asemenea indivizi, e  invadata Romania de specia lor. Si convenim cu totii ca sint de gasit peste tot, in afaceri, in politica, in medii concurentiale cu deosebire. Se dau exemple, se incearca un profil al "limitatului cognitiv" care e tentat sa apeleze, pentru a reusi, la invectiva, pumn, inclestarea falcilor si a muschilor.

Ce-i cu specia asta, de unde a iesit, asa a fost mereu sau e un produs la noului context social? Sint tentat sa fac o analogie cu turnirurile medievale,  cu onoarea cavalereasca, cu obiceiul  celor de atunci de a stoarce admiratie sociala si stima de sine din operatia de cotonogire a celorlalti. El cere imperios incredere, crede ca e dreptul lui sa o obtina prin orice mijloace, considera o ofensa dorinta celorlalti de a-i limita tentativele de expansiune. N-are nici o consideratie pentru parerile celorlalti, pentru dreptatea sau dorintele lor. E o natura primitiva, o structura necizelata, ramasa in stare bruta, nu e preocupat decit de dorintele si drepturile sale, de preeminenta Eului sau medieval. Se misca intr-o lume a legilor si normelor fabricate de civilizatie, dar nu are incredere in ele. Acestea il sperie, adesea nu le intelege si nu poate admite ca cei slabi, dar priceputi sa se miste in hatisurile culturale ale statului de drept, sa-l depaseasca. Il inspira doar  legea pumnului, stie ca nu are cine sa-l apere, statul da dreptate dupa legile lui, care-i sint straine sau ostile; trebuie sa-si faca singur dreptate, chiar trecind peste  asa-zisele drepturi ale altuia, uneori peste sufletul sau trupul potrivnicului. In memoria lui pastreaza vag urme ale unor intimplari si experiente traumatizante, ale unor abuzuri, ale situatiilor cind a fost infrint de conjuratia celorlalti care se prevalau de legile si regulile lor. Aceste insule de suferinta il apasa, ii trezesc oroarea. Plutesc ca niste obiecte interne neidentificate in subconstietul sau difuz, pot exploda  daca nu sunt puse intr-o ordine acceptabila. Ele produc adesea violenta individului care si le-a insusit in mod implicit, fara sa-si dea seama de nocivitatea  achizitiei.

Se intimpla sa lucrez in aceste zile la difinitivarea unui volum colectiv despre  indivizi si societati sechestrate de ideologii si/sau  medii sociale inchise, de catre grupuri care vor sa controleze totul. Colegul impreuna cu care impart organizarea acestei carti, André Sirota de la Paris, imi transmite citeva idei pe care ar trebui sa le inseram in capitolul de concluzii. Una ar fi urmatoarea: mediile inchise, totalitare, se individualizeaza prin afirmarea dispretului fata de cei diferiti. Regimurile de acest tip resimt o atractie fascinanta fata de multimi, de masele uniforme, inoculind  grupurilor umane, comunitatilor, natiunilor dezumanizate o ura de sine proiectata in exterior.

Astazi culegem roadele unui asemenea antrenament colectiv. Unii indivizi, produs al tratamentelor de aliniere, se revolta, vor sa iasa din linie, dar nu sint echipati pentru aceasta dificila operatie. Intilnim adesea, printre semenii nostri, o parte care se manifesta de obicei printr-un dispret excesiv impotriva celorlalti, impotriva grupurilor diferite si a valorilor pe care acestea le propun. Acest dispret fata de ceea ce este distinct reprezinta o reintoarcere medievala impotriva celuilalt, dar si impotriva sinelui, negind  inconstient existenta acestei dependente ambigui dintre sine si alter, inventind  un mecanism de aparare prin care deplaseaza  dispretul si ura, prin proiectie, dinspre universul interior spre lumea exterioara.  Fiecare dintre noi poate observa dificultatea vizibila a unora dintre cei cu care interactionam de a accepta diferentele de virsta, diferentele intre generatii sau pe cele care tin de experienta profesionala sau institutionala, de sex, de cultura si status. Uneori constatam dificultatea unora de a se simti fericiti si animati de prezenta celuilalt, de diversitatea de formari si de meserii ale celorlalti, de diversitatea judecatilor, ba mai mult, de aportul individual al celuilalt. Viziunea despre celalalt diferit sau superior poate actiona ca un atribut exorbitant, insuportabil. Calitatile, competentele dobindite de unii dintre apropiati sint traite ca o invadare a propriului spatiu, ca o umilinta. Unii nu pot suporta sa invete din experienta altora, nu se dezvolta niciodata spiritual prin interactiune si invatare reciproca, nicicum prin cooperare. Ei isi petrec viata incercind sa-i invalideze pe ceilalti, saracind universurile sociale alternative. Altul nu poate fi decit un concurent daunator, un obiect care trebuie supus, redus, diminuat, anihilat, anulat, terorizat. Despre culpabilitatea generatoare de  cooperare si creatie impreuna nici nu poate fi vorba.