Note anacronice despre lectura

Ca la fiecare inceput de semestru, negociez cu studentii titlurile pe care le vom comenta impreuna vreme de 3 luni si ceva. Ei bine, indiferent de cit lobby as face eu pentru unii autori si pentru unele carti (si credeti-ma ca devin din ce in ce mai convins ca rolul esential al profesorului de literatura este de a converti necititorii la lectura si abia apoi de a-i orienta in domeniul acesta fascinant), prima intrebare pe care multi studenti mi-o adreseaza nu nonsalanta este legata de lungimea,  dupa caz, grosimea cartii. Sigur, nu uit definitia pe care Flaubert o dadea acestui chinuitor pentru unii obiect: "Carte: intotdeauna prea groasa". Dar nu pot sa uit nici ca ironia marelui scriitor apartine unui sotissier care ridiculizeaza modul de gindire al celor care gusta din plin lenea gindirii. Scopul este insa acela de a forma cititori profesionisti, care sa fie capabili sa-si jutifice optiunile si sa-si argumeteze impresiile.

Pentru un astfel de profesionist al cartii, lectura isi pierde functia atit de indragita altadata, de divertisment. Asta pentru ca s-a modificat in mod radical si perceptia cititorului format la scoala literaturii moderne si postmoderne. Obisnuit sa caute mereu rezolvarea ecuatiei pe care autorul, mult mai putin dispus sa-i usureze munca, o dilueaza subtil in palimpsestul textului, acesta devine mai suspicios si este mereu tentat sa problematizeze, sa nu ia de bune toate informatiile si semnalele pe care scriitura i le ofera. Mai mult decit atit, obisnuinta impune un alt mod de lectura a operelor vechi: citim, nu arareori, un text anterior prin prisma experientei culturale capatate prin asimilarea unor practici literare recente. In mod fatal, renuntam pe nesimtite la naivitate. Numai ca e greu sa accepti acest lucru si, apoi, nostalgia da bine, astfel incit se mai aud unele voci, paradoxal – apartinind unor cititori specializati, cum ar fi Nicolae Manolescu – deplingind, in tonalitati lirico-critice, pierderea acelei virste suave a lecturii, cind zburau impreuna cu personajele lui Jules Vernes in balon sau se scufundau la nu mai stiu cite mii de leghe sub mari etc. etc. Autorul deloc naivelor studii despre romanul romanesc si al atitor cu atit mai putin naive cronici literare evoca, in citeva induiosatoare eseuri din Teme-le sale, faptul ca imprejurarile l-au silit sa devina critic si sa sufoce, astfel, cititorul din el. Mai intii, nu mi se pare operativa distinctia atit de transanta dintre cititor si critic. Criticul este, orice s-ar spune, mai intii un cititor, care reactioneaza asemenea oricaruia dintre semenii sai atunci cind parcurge paginile unei carti. Ca lectura sa e mai suspicioasa, ca are "prostul" tic de a incerca mereu sa ordoneze tot ce percepe intr-un discurs, fie el si interior, ca, probabil, practica sa recurenta de a scrie despre textele pe care le citeste confera lecturii sale un accentuat puseu narcisiac, ca e mai lucid, mai rece, mai pretentios (oare?) – nu-l fac sa fie altceva decit un cititor. Ii uneste impresia initiala (declic al oricarei judecati critice, orice ar spune teoreticienii cu blamabile orgolii scientiste), care poate fi aceeasi, dar de la care pornind cel din urma isi intemeiaza demersul exegetic. Mai mult decit atit, ar fi un semn de dubioasa inocenta (care, in anumite circumstante poate friza lipsa de discernamint) din partea oricarui lector, fie el profesionist au ba, sa-si impinga ingenuitatea pina acolo incit sa-si asume rolul de cititor naiv: acesta ar trebui sa ia in serios absolut orice protocol pe care textul i-l propune, acceptind, bunaoara, ca "indispensabilul" Cuvint inainte din partea editorului E.T.A. Hoffmann nu este un simplu truc si sa-i atribuie captivantul manuscris intitulat Parerile despre viata ale motanului Murr ineditei feline. Or, nu este nevoie sa fii Nicolae Manolescu si nici macar critic literar ca sa sesizezi impostura unei asemenea ipoteze.

S-a mai spus ca, tinzind sa se specializeze, lectura il vaduveste pe mai pragmaticul cititor de adevaratele delicii procurate de o receptare nemediata de nici o suspiciune. Nu cred ca este asa. Deplinsa „bucurie" a lecturii nu dispare, ba, as spune, se rafineaza, cistiga nuante si intensitati sporite, conferite toate acestea de o anumita stiinta de a gusta placerea acolo unde un neofit nici macar nu ar banui-o. Se pierde ceva din ingenuitatea si disponibilitatea neexperimentata de a lua ca atare anumite tertipuri textuale, neintelese ca artificiu, dar noua aventura, aceea a luciditatii de bun augur a lecturii mature, in cunostinta de cauza, compenseaza din plin presupusa pierdere. Pe de alta parte, lectura naiva nu garanteaza si placerea, ba, as spune, o chiar ostracizeaza. Ea nu percepe textul ca pe o conventie care are propriile reguli, nu vede in el acel angrenaj provocator ale carui enigme trebuie dezlegate. De fapt, gratie naivitatii sale, cititorul neexperimentat, vaduvit de privilegiul de a incadra noua experienta de lectura intr-un sistem mai larg, pierde, astfel, sansa de a-i descoperi specificul. A citi fara a tinde sa construiesti, astfel, o proprie ierarhie valorica, fara a pune in dialog diferitele lecturi inseamna a colectiona, la voia intimplarii, anumite exponate care nu cistiga, astfel, nici o valoare. Iar lectura naiva, repetata, nu este, orice s-ar spune, una calitativa, pentru ca ea nu isi poate elabora criterii si nici nu se poate sustrage unei vizibile cantonari in imediat. Soarta ei este aceea de ramine, cum spune un filosof, cazut si el, la batrinete, in capcana unei anacronice naivitati peratologice, "incremenire in proiect".