Noul hermetism

Stiinta actuala pare tot mai mult influentata de hermetism si de gnosticism. Am putea crede ca ne aflam intr-o situatie asemanatoare cu cea a alexandrinilor de acum doua mii de ani, de la sfirsitul antichitatii clasice. Precum scolile gnostice de atunci, multe scoli sau miscari stiintifice actuale se considera apostoli ai unei ere noi, descoperitori ai unor noi adevaruri, care de care mai incitante, intr-un eclectism redutabil si un sincretism deconcertant. Iar precum gnosticismul s-a destramat prin activitatea excentricelor secte alexandrine, astazi ni se ofera fragmentar o puzderie de modele subculturale, pseudo-stiintifice, promovate de o puzderie de guru salvatori.
Renasc, in forme noi, misteriile antichitatii. Actualele abordari, foarte tehnice si foarte specializate, tind sa fie inlocuite incet, discret, dar sigur, de formule ce tind sa restaureze omul intreg, omul deplin si renasterea sa, transformarea sa prin cunoastere (gnosis). Astfel, primul principiu al lui Hermes suna asa: „Ce e sus e si jos, ce e in mare e si in mic”. Regasesc acest principiu in lucrarile multor stiintifici contemporani ce ambitioneaza sa rescrie istoria stiintei, de la Taofizica lui Fritjof Capra la sinteza anti-probabilistica a lui Ilya Prigogine, de la Arborele gnozei al lui Ioan Petru Culianu sau Noi, particula si lumea a lui Basarab Nicolescu la foarte recentul Mic tratat despre nimic a lui John Barrow. Cum arata New Scientist, de la zeroul matematicienilor la spatiul gol al filosofilor, de la Shakespeare la multimea vida, de la eter la vidul cuantic, de la existenta si neant la creatio ex nihilo exista mult zgomot pentru nimicul din esenta lucrurilor.
Complexitatea e una dintre caracteristicile lumii, evidentiata de la teoria universului multidimensional a lui Giordano Bruno la principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Conform legilor lui Murphy, „inca nu am vazut o problema, oricit de complicata, care, daca o abordezi corect, sa nu devina si mai complicata” (Poul Anderson). O superpozitie spune ca Dumnezeu e in atom, deci poate fi peste tot in acelasi timp. Microcosmosul e o reflectare a macrocosmosului, omul e creat dupa chipul lui Dumnezeu, steaua dubla Sirius, considerata de hermetisti centrul universului, este echivalenta cu nucleul atomului, in care un pozitron e insotit de un neutron.
Cum se stie, hermetismul se revendica de la Hermes Trismegismus, cel „de trei ori mare”. Un personaj mitologic, pierdut in tenebrele templelor egiptene, al carui nume grecesc, Hermes, corespunde zeului egiptean Toth, cel cu cap de Isis. De la el ne-au ramas, gratie lui Massilio Ficino si Cosimo de Medici, 18 papirusuri (dintre cele 36.000 mentionate de Menetho) care, potrivit lui Clement din Alexandria, se aflasera in celebra Biblioteca alexandrina si care au scapat flacarilor, scrieri reunite astazi in asa-numitul Corpus hermeticum,, tradus la noi la Editura Herald, Bucuresti, 1997, continind texte teologice, astronomice, religioase si medicale, regasite si in manuscrisele descoperite la Nag Hammadi, ce au nascut o noua „Hermes-manie”. Scopul scrierilor il constituia initierea novicilor in stiinta secreta, in vederea iluminarii si identificarii cu absolutul. Chintesenta stiintei hermetice a fost astfel transmisa pina astazi, vizind contopirea intelepciunii lumesti cu cea cereasca, divina.
Al doilea principiu al lui Hermes sustine ca fiecare fiinta poseda un al doilea corp, eteric, format dintr-o substanta fina, invizibila, ce infasoara corpul fizic, determinindu-i starea. Ideea va fi preluata mai tirziu de Paracelsus in stiinta sa medicala, precum si de bio-energo-terapeuti. Al treilea principiu spune ca „oamenii sint zei muritori, iar zeii sint oameni nemuritori”, idee ce a revolutionat cercetarea spirituala, iar al patrulea reitereaza dictonul poate cel mai cunoscut al intregii antichitati: „Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste Universul si zeii!”.
Inscriindu-se, dupa opinia mea, pe aceasta filiera hermetica, tratatul despre nimic al lui John Barrow este o carte occidentala despre „vidul plin” al orientalilor, despre zero-ul pe care filosofia greaca l-a ratat, o carte paradoxala, incitanta, placuta, erudita prin stiinta fizico-matematica pe care o demonstreaza, in cautarea esentei lucrurilor. Autorul este suficient de vag pentru a fi sigur atunci cind ne explica un concept atit de nesigur. Noroc ca, asa cum spunea Cioran, „Totul este ireal. Daca ar fi real, ar fi o tragedie stupida”.
Vidul plin, nimicul, nu este haos, dezordine, ci, dimpotriva, este o matrice de potentialitati, o staza din care totul decurge, totul se naste la Viata. El poate fi perceput golit de ginduri si de sentimente, fara imagini si fara concepte intr-o camera alba, goala, ascultind linistea, tulburatoarea liniste a sirenelor despre care vorbea Kafka. Cum spunea Leonardo da Vinci, „printre lucrurile importante pe care le avem, cel mai important este existenta lui nimic”. In rest, tot ce exista, Universul intreg e doar o idee trecatoare in mintea lui Dumnezeu. Nu a facut el totul din nimic?