O conditie a demnitatii

Deci, nu o preocupare de stil, ci o preocupare de idee. Deoarece noi, insusindu-ne arta expresiei, am ignorat cu desavirsire arta gindirii. Stiind sa manipulam cuvintele, nu avem habar cum se poate actiona o idee. Trebuie sa meditam intens, sa declansam un efervescent proces launtric, sa germinam in tacere si solitudine pina vom deveni beneficiarii unor idei cu adevarat valabile…

"Corectitudinea vorbirii duce in toate la corectitudinea solutiilor", spune undeva Constantin Toiu. De mai mult timp asistam la un spectacol al penibilului: tentati sa exprimam o idee, cuprinsi de febra de a preconiza in ordinea necesitatii, nu facem decit sa ne dam in spectacol. "Cuvintul ce exprima adevarul" ne scapa. Ne alegem, vorba lui Arghezi, cu "matreata unei idei", incapabili fiind de a modela irationalul pina la o forma inteligibila. Rezulta de aici o isterie a incomprehensibilului, care ne recruteaza pe toti.

Limba, dintr-o suma de particule aderente reciproc, prin conotatie si etimologie, se transforma intr-un material amorf, viscos ca lutul. Liantul este neputinta, penibila neputinta de a comunica.

S-a vorbit cu aplomb despre existenta unor "adevaruri obiective", independente de orice implicatie a spiritului. Dar poate fi oare un adevar "obiectiv", de vreme ce insasi ratiunea verbului a fi presupune, ca un dat aposterioric, viata? Or, viata, chiar in formele ei elementare, inseamna un inceput de subiectivitate.

Adevarul, prin urmare, e pus intotdeauna in relatie cu perceptia noastra subiectiva, este – nu fac o descoperire – pururea subiectiv! Si cum ceea ce defineste constiinta umana – entitate subiectiva, evident – este prezenta implicita a unui sistem semiotic (limba), adevarul subiectiv poate fi considerat un adevar lingvistic, iar materia, extrapolind, o forma a spiritului… De aici lejeritatea de a opera modificari in univers. Singura exigenta e sa nu admitem vreo discrepanta, sa nimerim in centrul de semnificatii al cuvintului, ca sa ajungem la "corectitudinea solutiilor"…

Fireste, fabulez. Dar trebuie sa admitem ca ideile germineaza si in creierele cele mai astenice. Sucomba insa din cauza limbajului incongruent. Nimic nu poate asasina mai eficient ideea decit cuvintul! In lumea lor nenumita, in intunericul absolut al anonimatului, ideile pot rivaliza oricit de mult. Contrase in expresie, vor duela doar pina cind platosa de cuvinte a uneia se va uza. Si se va uza, desigur, echipamentul cel mai deficient…

De ce memoram anumite formule, zise "celebre"? Ne impresioneaza intimitatea dintre expresie si idee, dintre cuvint si inefabil. Ceea ce inseamna ca decalajul, aici, e culpabil de falsitate. Sigur ca, uzual, nu-i un capat de tara: aproximam cu totii, nu nimerim intotdeauna cuvintul potrivit, ce se muleaza cu desavirsire pe intentie. Putem insa relua, fondul nostru idiomatic ne ofera mereu alt filon de similitudini: sansa de a spune, in limba romana, este imensa si practic inepuizabila. Mi-am amintit in contextul acesta de ceea ce ne oferea, in anii pretinsei puteri sovietice, presa, discursul public in genere: o falie intre fond si forma, prin care irupea o cantitate enorma de duplicitate. Bineinteles, in politica una se spune si alta se fumeaza. Dar natura psihologica a mistificatiei, ca procedeu de hipnoza colectiva, ar trebui cautata anume aici. Astept psihanalistul care sa ne explice resurectia comunismului tocmai in timpul cind i s-au descoperit – si dovedit – ororile: ce bestseller s-ar scrie!

Iata de ce problemele culturii (si ale culturii lingvistice in special) trebuie sa devina prioritare in partea noastra de Prut. Atunci cind vom accede in cavitatea cuvintului, cind vom deveni intimii limbii, va disparea sentimentul penibilului, caruia ii sintem acum aserviti, si ne vom insusi – indivizibil! – patrimoniul demnitatii. Si, cine stie, poate ca in fine vom incepe a gafa mai putin…