O figura amnistiata mereu

Caci domeniul nu e deloc unul idilic dupa cum ni se prezinta, fosti absolventi, ex-liceeni, zurbagii de alta data, contrasi acum in spirite sobre, gindind in termenii rationalitatii dar nostalgici in acelasi timp, cedind de fiecare data imaginilor revolute, dizolvati de amintirea unui copiat pe furis ori a unui schimb furtiv de replici la ora de geometrie, de pilda. Chiar daca am invatat intre timp (vai, o infinita lista a deceptiilor!) sa nu ne mai imbatam cu apa chioara a sloganelor si cliseelor, in pofida epidermic resimtitei justeti din ce-i in mina nu-i minciuna, tot edulcorat si pastelic ne evocam scoala si ale ei: subtext, culise, aspecte colaterale, rol si, esentialul, impact. Grobianismul cutarui profesor e sublimat ca umoare de circumstanta, gafa de exprimare a profei de romana – un accident nostim, un prilej de glumite „comprehensive", brutalitatea, violenta, mitocania, abjectia dascalilor, portul lor neglijent – alineate dintr-un dosar clasat, episoade din care, te miri cum, s-a expurgat dramaticul, tragicul uneori, tablouri in acuarela impaciuitorista, un fel de gravuri pastorale. Profesorul e o figura amnistiata mereu.

Dar cit o sa-i cautionam morala tot mai dubioasa, deontologia din ce in ce mai peticita? Cit ne vom obstina sa vedem in figura lui adesea meschina si rudimentara haloul fastuos, conturul nobilitar? Cit vom mai merge la el cu flori, cadouri si, fireste, cash? Da, salariile in invatamint sint, la ora actuala (ca si inainte), de mizerie. Da, profesorul nu poate, ca atare, sa se dedice – sacrificial, cum cere cutuma dar si ratiunea profunda a lucrurilor – profesiunii sale; nu are nici timp, nici stare sa citeasca bratul cuvenit de carti in vederea orei programate, sa aprofundeze migalos, pedant chiar tema cutare. El, se zice curent, cu o vorba care s-a cliseizat si suna a dogma, abia de leaga teiul de curmei. De acord. si totusi mi-e greu sa intrezaresc un semn de pauperitate in carnatia rubiconda – care numai inanitia n-o sugereaza – si armuraria de bijuterii, inecata in blanuri, in efluviile de „Channel", in rimelul cit parbrizul unei decapotabile de scump. Chiar daca, recunosc, nu-mi pot reprima un frison atunci cind il vad pe dascalul de cuvinte cum isi mina, gutural, vaca la pascut ori, deh, cum isi disputa cu vecinul betiv o palma de gard…

Nu-i neaga nimeni conditia precara, umilitoare. si totusi profesorul nostru nu-si merita decit rareori compatimirea si deferenta. Luati la bani foarte marunti, trecuti prin bolgia celor mai drastice teste de specialitate, incercati fara nici un rabat in insasi ratiunea de a fi a meseriei lor, citi n-ar claca in modul cel mai lamentabil? Ii alintam cu tot felul de atentii, ii firitisim consistent, le dedicam receptii, ne purtam cu ei cum se purta inainte vreme curtea cu beizadeaua. Nu-i local, zilele acestea, in care sa nu se dea un zaiafet in cinstea stralucitului diriginte cutare, a merituosului director X, a remarcabilul profesor de desen Y etc., etc., desi macar scolarimea stie ce pestrit la mate e, cum ii sticlesc ochii dupa argintarie, cu cit libido isi primeste plicul ori sufertasul. Nu-i vorba, oameni sintem cu totii, digestia e sfinta, primum vivere, deinde philosophari. Dar ce te faci cu asa-zisul profesor care nu mai citeste de ani buni, care nu e capabil sa produca un comentariu tot atit de breaz barem ca al invataceilor sai? Ce facem cu aceasta intinsa clasa de intelectuali ratati dar avari, lipsiti de scrupule, pohtitori de plocoane si scirbiti intr-ascuns de propriul lor debuseu? Lor, cum sa le sugeram – minister, societate, presa (nu in ultimul rind!) – ca invatamintul e un apostolat, nu o bratara de aur si, in orice caz, nu un azil de semidocti?

Profesorul, in acceptia traditionala a cuvintului, e demult un mit. In schimb hienele catedratice sint acilea: vii, tenace, insatiabile…