Caută 
6 MIN
Video
Am decupat descrierea din titlu din raportul unui ofiter de Securitate care a stat de vorba, la 7 mai 1957, cu Petre Botezatu, viitorul profesor de incontestabil prestigiu al Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". O formulare nu prea fericita, dar portretul e destul de aproape de personaj. Discutia a avut loc in biroul sefei de cadre, la Directia Medicala CFR Iasi. Botezatu era atunci angajat la Laboratorul de psihologie al Cailor Ferate, aflat in curtea Policlinicii CFR de la Ripa Galbena; a ocupat acest post dupa ce fusese judecat si condamnat si dupa ce trecuse prin coloniile de munca de la Canal si Onesti si incerca acum sa se intoarca la universitate. Fusese eliberat, dar era considerat inca periculos, pus sub urmarire si inconjurat de grija atenta a organelor. Avea atunci 46 de ani. In toamna lui 1957, student in anul I, aveam sa fac logica cu domnul Botezatu. Cursul a inceput mai tirziu, prin noiembrie, probabil atunci s-a decis ca i se poate incredinta. Nu era angajat la universitate, venea numai pentru aceste ore. Cind a fost, in sfirsit, reintegrat, mai tirziu, nu s-a mai putut intoarce la psihologie, disciplina in care se afirmase la inceputul carierei, pina la arestare. Fusese psihotehnician, apoi asistentul lui Vasile Pavelcu, apoi conferentiar la psihologia copilului. Scria cronici despre carti de psihologie la revista "Ethos". Dar acest inceput promitator apartinea de acum unui trecut care nu avea sa se mai intoarca. Lucid, apreciaza exact situatia, confesindu-se unui cunoscut care informeaza prompt organele: "partida e pierduta", asa va fi "in vecii vecilor", "ce sa mai speri?". Aici a gresit, dar evaluarea de atunci era corecta, a stiut ca trebuie sa gaseasca o cale de supravietuire profesionala si a reusit.
Ca multi fosti universitari ieseni, Petre Botezatu fusese inca din tinerete un om de stinga, democrat autentic, animat de dorinta de a face bine, militant. Dar credea ca poate face asta, alaturi de alti intelectuali, in Partidul Social Democrat si nu a acceptat sa urmeze pe acei colegi care s-au unit cu Partidul Comunist, optind sa ramina fidel convingerilor sale. A ramas alaturi de mentorul sau, sociologul Alexandru Claudian, formind la Iasi aripa Independentilor lui Titel Petrescu, adica PSDI. Au devenit brusc dusmani, de aici li se trage totul. Toti acei tineri au facut apoi puscarie.
Cei care l-au cunoscut pe profesorul de logica Petre Botezatu pot confirma caracterizarea de mai sus. Parea calm, timid, defensiv, extrem de manierat. Daca priviti tabloul sau din Sala Senatului, din acea Galerie de portrete a oamenilor de seama ai universitatii iesene, veti inilni un zimbet sfios, punind pavaza, aflat in continua retragere. Evita contactele, se plimba de unul singur, personal l-am intilnit pe drumuri din afara orasului, adesea pe la Gradina Botanica. Statea mai mult in casa, ca un huhurez, cum il caracteriza cineva, citea si scria, iesea rar si singur. Un solitar, si-or fi spus cei mai multi, un logician cufundat in teorii si formule, un ciudat. In realitate nu era deloc asa, iar unii l-au cunoscut si in alte ipostaze: sociabil, dornic de discutii, amator de un pahar de vin cu prietenii, dansator. Dar momentele acestea de destindere, in care nu purta platosa, erau rare. Studiind dosarul sau la CNSAS am ajuns la concluzia ca banuia, poate chiar stia ca e urmarit, cred ca-i stia si pe cei ce-l aveau in studiu. Era un spirit profund, analitic, experimentat. I-am citit studiile de psihologie, precum si dosarele de examen psihologic la Laboratorul de psihologie de la CFR. Gasea totdeauna componenta semnificativa a personalitatii celui examinat, diagnosticele sale erau precise. Atunci cum sa nu depisteze pe cei ce-l chestionau indiscret asupra temelor politice ale zilei sau ale vietii cotidiene, cum sa nu-i citeasca? Unul dintre cei ce primisera sarcina sa-l provoace se plinge ca Botezatu trece pe linga el si se face ca nu-l vede, nici cind il striga nu-l aude. Iar cind se opreste, in sfirsit, "vorbeste scurt si plictisit, grabit, parca obosit". Unora dintre acesti urmaritori le distribuie opinii confectionate pentru a fi transmise mai departe, ii imbata cu un discurs "pe linie", aproape lozinci. Nu-ti vine sa crezi, parca ar fi fost la invatamint politic. Iar ei il reproduc in informarile lor. Nu era nici situatia lor prea roza, vai de capul lor! Ceea ce atrage admonestarea si trasarea de noi sarcini. Exasperat de putinatatea "materialului informativ" recoltat, unul dintre cei ce dirijeaza urmarirea da rezolutia: "Sa se clarifice situatia suspectului (suspectul e Petre Botezatu!) si sa vedem daca mai e cazul sa fie urmarit". Dar actiunea nu inceteaza, ordinele venite mai de sus sint clare: sa i se intercepteze corespondenta, telefonul, sa i se cunoasca "toate legaturile" si "natura acestora". Sint antrenati nu numai fosti tovarasi de generatie, probabil santajati, ci si colegi de la universitate, chiar studenti. Acestia din urma, care dau informatii sub niste pseudonime ingenioase, trebuiau sa furnizeze descrieri asupra starii de spirit din mediul universitar, ce discutii se poarta printre studenti, cum reactioneaza profesorii. Desigur, un obiectiv periculos era si Petre Botezatu, indemnul la vigilenta nu e niciodata inutil. La un moment dat se propune totusi sa fie scos din urmarirea STO (supraveghere prin tehnica operativa) si sa fie trecut la "urmarire generala". Care n-a incetat niciodata. O plasa deasa, o retea de informatori – unii santajati, altii interesati, probabil, si unii naivi, crezind ca fac bine – il inconjurau, lasindu-i putina libertate de miscare. Numai unii dintre cei in situatia sa reuseau sa supravietuiasca acestei presiuni si sa-si pastreze independenta gindirii si demnitatea. Cazul fostului meu profesor.
*
Am stat de vorba cu mai multi colegi si cunoscuti despre aceste cercetari ale mele, asezate sub semnul memoriei sociale, despre incercarile de a reconstitui contextul psiho-social in care au trait si lucrat cei dinaintea noastra. Explic mereu, vreau sa transmit mesajul ca nu putem ignora trecutul, cum sint indemnat, el exista independent de noi, ne-a impregnat, s-a transmis si celor de dupa noi, pe care i-am format. Dar ma izbesc adesea de un zid. Intilnesc uneori o prudenta maladiva, o teama bolnava de a afla adevarul despre acest traumatizant trecut recent. Procesul de afectare a atitudinilor si reprezentarilor sociale, a constiintei comune constituie un proces continuu, spun studiile, dureaza cel putin doua-trei generatii. Incerc sa explic ca imaginea pe care o avem despre acesti mentori ai nostri nu e completa, ei furnizau numai o parte din ce gindeau si produceau, ofereau adesea un comportament de fatada. Conservau adesea, in culise, laturi mult mai bogate si mai nuantate ale gindirii lor, uneori opinii opuse celor puse pe chipul exterior si in scrisul lor. Interpretarea operei acestora e, deci, incompleta daca o luam asa cum o gasim in textele tiparite, aprobate de diriguitorii vremii.
Trebuie sa marturisesc, insa, ca nu am intilnit o receptivitate deosebita, uneori nici macar un interes simulat. Mai degraba indiferenta. Daca nu dezaprobare explicita, nemascata. Parca nimeni nu vrea sa gindeasca trecutul nostru in toate datele sale, sa-l analizeze si sa-l prelucreze in toata complexitatea sa. O comoditate atotcuprinzatoare s-a intins ca o mantie cognitiva peste spiritul critic moldovenesc, de care sintem atit de mindri.
M-am intrebat adesea: oare cum ar fi reactionat fostii mei profesori Stefan Barsanescu, Vasile Pavelcu, Petre Botezatu, Ernest Stere in vremurile de azi? Ar fi stat ei, superiori si indiferenti, pe margine? Ar fi colaborat cu oricine le oferea avantaje, cu personaje controversate? Tare nu cred!
