O poetica a lamentarii

In urma cu mai multe saptamini (11-17 noiembrie 2010), "dosarul" Dilemei vechi s-a intitulat Apt necombatant si a fost dedicat unei analize a situatiei persoanelor cu handicap din Romania. Mi-a atras atentia un scurt interviu cu domnul Iulian Craciun – prezentat, intr-o "caseta" redactionala, in felul urmator: "Are 32 de ani, este casatorit si tocmai i s-a nascut un copil. Absolvent de Electronica, e, in momentul de fata, IT Manager la George Butunoiu (agentie de Head Hunting). Sufera de atrofie spinala musculara de tip 3. Ceea ce-l impiedica sa se deplaseze altfel decit intr-un scaun cu rotile." Cu permisiunea dumneavoastra, voi reproduce mai jos citeva dintre raspunsurile domnului Craciun la intrebarile reporteritei: "Afectiunea dvs. este dobindita? Asa m-am nascut. In ce masura v-a influentat viata? O mare influenta au avut-o familia si mediul in care am trait. Daca familia nu ar fi tratat-o ca si cum nu era o problema, ar fi devenit o problema. Cum v-ati adaptat la viata scolara, la comunitatea de copii? Am fost la o scoala normala. Prima invatatoare la care m-au dus parintii nu a vrut sa ma primeasca, a zis ca mai bine sa merg la o scoala speciala. Cea de-a doua invatatoare nu a avut problema asta, totul a decurs normal. /…/. Au existat, banuiesc, si si dificultati concrete. Cum ajungeati la scoala? Ma duceau parintii, apoi colegii. Pina-n clasa a XI-a parintii m-au dus in brate. Apoi mi-am luat carut. Pina atunci nu am prea avut nevoie. /…/. Cum v-ati ales profesia? Eram pasionat de electronica de cind eram mic. Reparam casetofoane, radiouri. La scoala nu am fost cel mai bun, dar am invatat bine. Spre calculatoare m-am orientat dupa ce am intrat la facultate: acum fac programare si retele. Le-am invatat in camin." Incet-incet, Iulian Craciun a reusit sa ajunga expert in informatica, uimindu-si cunoscutii si apropiatii.

Integrarea sociala a reprezentat pasul urmator de initiere asa-zicind. Continua tirul intrebarilor Iaromira Popovici (realizatoarea interviului): " A fost dificil sa va gasiti un loc de munca? Cind m-am dus la firme mai mici, mai old fashioned, imi ziceau ca s-a ocupat postul de cum ajungeam. Cu toate ca, inainte cu o zi, ei ma chemasera la interviu, dupa CV. /…/. De ce credeti ca multe persoane cu dizabilitati au probleme nu doar in alegerea unui loc de munca, ci si in a opta pentru unul? O mare problema e si atitudinea familiei – cei mai multi, atunci cind au un copil cu dizabilitati, incearca sa-l izoleze, ca sa-l protejeze. Considera ca, daca-l arunca in lupta, va avea de suferit. Ceea ce e adevarat, dar – si conform unui proverb chinezesc pare-mi-se – invingatorii sint cei care iau cele mai multe lovituri. Daca vrei sa faci dintr-o persoana un campion, trebuie aruncata in lupta de mica. /…/. Vedeti vreo solutie pentru schimbarea acestei atitudini? Vreau sa incerc sa le arat oamenilor ca se poate. Eu consider ca, daca schimbi un om, la rindul sau omul acela va mai schimba pe cineva, si tot asa. /…/. Cea mai buna solutie e sa incerci sa-i ajuti pe oamenii cu dizabilitati sa invete. Toata lumea spune sa le dam pensii, sa ii ajutam asa. Cel mai bine e sa transformi omul din consumator in producator. Am un prieten care spune ca cel mai nasol handicap este cel social. Sint foarte multi care spun ca nu au nici o sansa – chiar daca nu au nici un handicap. Am vazut oameni care nu au nici o problema, dar se plafoneaza la idei de genul numai pe pile merge. Sint de principiul ca numai daca nu vrei, nu poti. Cu munca si perseverenta." Inutil de precizat faptul ca Iulian Craciun a refuzat pensia oferita – altfel cu buna intentie – de Ministerul Muncii, in baza clasificarii sale in grupa "capacitatii de munca zero". "Am capacitate 0 la munca cimpului", a replicat tinarul, "nu insa si la activitatea IT."

M-am asigurat, recunosc, de doua ori ca Iulian Craciun este traitor in Romania, iar interviul nu fusese tradus din presa straina. Am ajuns, iata, sa fim stupefiati de normalitate. Acest tinar remarcabil se incapatineaza sa fie normal intr-o lume fundamental anormala. E perfect functional in interiorul unui sistem al absolutei disfunctionalitati. Intr-un spatiu si un interval unde suspiciunea si scepticismul s-au transformat in modele existentiale, el propune, nonsalant, un profil mentalitar al optimismului neconditionat si al respectului pentru valorile vietii. Sa admitem, astfel de cuvinte ne suna bizar in urechi. Ne-am obisnuit sa desacralizam totul, sa ne vaicarim, sa strigam precum chivutele, ridicindu-ne, eventual, fustele in sus. Tipam mahalageste, acuzam in dreapta si in stinga, privim sasiu in orice directie si ne punem miinile in solduri din te miri ce. Ne-am blocat in gestul eternei lamentari, asemenea unui stravechi gramofon ce repeta, obsesiv, acelasi acord spart. Ne plingem si cind lucrurile se afla mult peste ceea meritam cu adevarat, aratindu-ne ingrati fata de generozitatea propriei noastre existente. Starea de fapt a Romaniei contemporane e desigur nefasta, traim, probabil, faza de virf a coruptiei economice si a cinismului politic. Totusi, sta in puterea noastra sa schimbam acest curs istoric absurd, care nu constituie – nici pe departe – traditionalul fatum malus din filozofiile antice greco-latine. Este in sfera posibilitatilor noastre imediate sa ne opunem ticalosiei diabolicilor guvernanti. Avem capacitatea si mijloacele de a riposta, ne trebuie doar increderea in noi – mostenita, fie si numai in plan psihologic, de la cei care au murit in decembrie 1989. Mi-au placut teribil americanii in momentul in care au hotarit sa aduca un negru – pentru prima oara in istorie! – la Casa Alba (chiar daca, ulterior, s-a dovedit ca nu era tocmai negrul potrivit), anuntind mapamondul ca da, ei pot face asta. Citind extraordinarul interviu cu Iulian Craciun (interviu "neromanesc" parca), imi vine si mie sa strig catre voi, din adincul fiintei: "Yes, we can!".