O transformare memorabila

Intimplarea de mai jos este absolut autentica, oricit de mult v-ar surprinde unele detalii ale sale. Ea mi-a fost relatata de un povestitor cu suficienta credibilitate, ce o preluase, nemijlocit, de la sursa, adica de la insasi protagonista naratiunii, o doamna simpatica, traitoare pe meleaguri ceva mai indepartate de urbea noastra, pentru a-mi asigura confortul necesar in expunerea obiectiva a faptelor. Asadar, inceputurile epopeii trebuie legate de atmosfera vulcanica a primilor ani post-ceausisti, cind, in Romania, se cristalizau – cu oarecare repeziciune – cele doua mentalitati (disjuncte) responsabile de framintarile vietii socio-politice autohtone pina in prezent: mentalitatea asa-zicind "liberala" ("radical-liberala", mai corect spus), fragila, intr-o faza initiala, apoi tot mai consistenta si mai vizibila, avida de transformari absolute, in acord cu standardele lumii civilizate, dispretuitoare insa la adresa multitudinii de "trogloditi" indigeni, "incapabili" sa accepte "rafinamentul" occidental, si mentalitatea asa-zicind "conservatoare" (intr-un anumit sens, si ea "radical-consevatoare"), sub auspiciile careia au functionat, laolalta, tipologii eterogene, de la micul badaran de cartier, onest in nostalgiile lui socialiste, pina la securistul perfid, strecurat cu abilitate in structurile noii puteri, mentalitate autarhica, reactionara si, in general, datatoare de fiori. Nu am acum spatiul sa discut aceste "directii" culturale romanesti, amindoua exagerate (pe unele intervale), dar probabil firesti dupa jumatate de secol de comunism. Interesant de mentionat ramine doar faptul ca personajul nostru principal, doamna amintita, se identifica, oarecum vehement, cu atitudinea "liberala", "elitista" (cum era numita, de altfel, imediat dupa Revolutie), dorindu-l, ca sa va dau un exemplu, in 1990, pe Gabriel Liiceanu presedinte al Romaniei. In familie, atit copiii (studenti), cit si sotul priveau cu ingaduinta excesele "democratice" ale mamei si nevestei (prezenta la mitingurile "intelectualilor", luptatoare ferventa "anti-comunista" s.a.m.d.), sprijinind, la rindul lor, desi mai moderat, ideea de schimbare – dupa model apusean – a tarii. In timpul evenimentelor mineresti, doamna in cauza, aflata in pragul isteriei, s-a inscris in toate ligile si organizatiile pro-democratice, denuntind, cu accente melodramatice, "restauratia". L-a numit pe Iliescu – multa vreme – "comunist imputit", iar pe Vadim, "lacheul Elenei". Vecinele (pesediste) din bloc, patrioate vinjoase si romance pure, din stirpea Mitei Baston, o credeau agent maghiar (i se nascocise chiar o poveste aiuristica, de unde reiesea ca parintii ei fusesera unguri – din Constanta! -, iar tatal nici mai mult, nici mai putin decit general in armata lui Horthy), privind-o cu ura prin crapaturile usilor. Ea nu parea intimidata de zvonistica lor ostila, definindu-le drept "gospodinele lui Nea Ilici".

Din nefericire, asa cum se intimpla mereu, aceasta perioada idilica trecu extrem de repede, facind loc societatii pe care am avut cu totii timp sa o cunoastem, in doua decenii si ceva, nici liberala, nici conservatoare, ci "originala" (vorba fostului presedinte!), cu ipostaze mizerabiliste pe alocuri. Doamna noastra, mult domolita de aerul dulceag al Balcanilor, avu de infruntat citeva situatii triste in familie, intrind pe un fagas al blazarii vizavi de politica dimboviteana. Ramase vaduva (cam timpuriu), iar copiii plecara amindoi, dupa studiile locale, cu burse de cercetare, in Occident. Timp de aproape cinci ani, indura o singuratate sumbra, de-a dreptul traumatizanta, fara rude, fara prieteni, fara tovarasi de lupta si fara vecini. Apoi, hotari subit ca asa nu mai mergea. Trebuia, urgent, sa faca un gest de transformare absoluta a vietii sale, altfel risca insanitatea. Ajunsese sa-i fie sila sa vorbeasca limba romana, nu mai era in stare nici macar sa cumpere o piine, fara eforturile supraomenesti de a-si invinge, cum sa-i spun, "vlahofobia". Prin urmare, intr-o buna zi, se duse, cu pasi apasati, la o mare agentie matrimoniala din Capitala (iata ca, pina la urma, m-am tradat, doamna din poveste locuieste, intr-adevar, in Bucuresti), specializata pe mariaje internationale. Functionarii de acolo, discreti si bine intentionati, au parut sa inteleaga imediat dorinta protagonistei, "de a pleca numaidecit si cu orice pret din aceasta tara" (copiii nu puteau fi, deocamdata, de prea mare folos mamei lor, in initiativa sa, intrucit veniturile academice le ajungeau abia pentru propria intretinere la universitatile vestice unde se aflau), rugind-o sa depuna "un dosar". "Dosarul" respectiv continea mai multe fotografii color (bust si in picioare) si o "fisa personala", cu referinte, destul de intime, la viata personajului nostru. Deoarece era inca o "dama bine", vorba lui Caragiale, doamna privi procesul "aplicatiei" pentru un sot apusean cu optimism. Avea convingerea ca va primi oferte de calitate, gindind, legitim (nu-i asa?), ca imensa civilizatie a Occidentului patrunsese si in cotloanele obscure ale, e drept, meschinelor activitati matrimoniale prin corespondenta si le emancipase. Intr-o anumita privinta, ea nu se insela. In numai citeva zile, fu bombardata cu scrisori din Franta, Anglia, Olanda si Suedia. Indivizi intre doua virste se aratau interesati de persoana ei. Un francez zicea, in misiva lui, ca statea cu valiza pregatita, de multi ani, dupa usa, asteptind une copine comme vous sa vina in viata sa. Era gata sa plece a doua zi spre Bucuresti, daca ea si-ar fi dat acordul, cu conditia sa aiba un apartament bun. N-ar fi suportat sa mai locuiasca in "bordeiele" tineretii lui, "din Congo" (aparent, tara de origine!), mai ales acum ca viza franceza ii "expirase". Englezul ii aprecia frumusetea, dar se arata nemultumit de faptul ca fotografiile trimise de agentie nu ofereau o "perspectiva clara" asupra "popoului" (numit de expeditor, foarte delicat, intr-un slang americano-britanic, tushie – "I am a tushie guy/Sint un tip al popoului", argumenta ipochimenul ceremonios). Olandezul isi trimisese deja fotografia si stirnise protagonistei, la nivel vizual, o spaima irationala (acum citiva ani – ma informeaza acelasi povestitor credibil -, urmarind stirile, ea l-ar fi identificat, cu tipete infiorate, pe vechiul ofertant, in initiatorul Partidului Pedofililor din Tara Lalelelor, ins macabru, cu dintii monstruosi iesiti patologic in afara, mediatizat peste masura in intreaga Europa). In sfirsit, suedezul era, de fapt, o … suedeza ce sustinea ca e pregatita sa o primeasca pe doamna noastra in "cuibusorul ei de nebunii". Simpatica liberala autohtona isi simti, irepresibil, stomacul venindu-i in gitlej. Zacu o saptamina, ca dupa cea mai apriga indigestie. Ulterior, se ridica totusi din pat, cu un zimbet straniu pe figura, echipata parca pentru o noua viata.

Despre "noua viata" a doamnei, eu, personal, nu mai am cum sa va povestesc. Stiu doar ca ea straluceste astazi in masa de agenti electorali PRM si este, in secret, admiratoare a lui Gigi Becali. Vecinele nu mai contenesc sa-i laude patriotismul. Generoase, i-au dat chiar si niste retete de muraturi "din mosi stramosi".