Omul din gard

Daca toata lumea il cunoaste si il recunoaste pe pictorul Val Gheorghiu, nici prozatorul nu trebue scapat din vedere, pentru ca e capabil mereu de noi si noi boroboate. Aparut cu putin timp in urma la editura Junimea, volumul Omul din gard reprezinta o exigenta selectie din proza autorului; e vorba de o mini-antologie care sa cuprinda esenta unei opere, diferenta sa specifica. Sa incercam sa vedem care ar fi aceasta.

Nu intimplator, mai mereu Val Gheorghiu se simte bine in proza de foarte scurta respiratie; nu marile evenimente, nici faptele inregistrate de la o distanta suficienta incit sa permita aranjarea lor in functie de o cauzalitate plauzibila constituie "tinta" acestor incizii in cotidian; dimpotriva, este cautat cu insistenta momentul cel mai anodin, care se curma brusc printr-o de nimic asteptata intimplare care intoarce totul cu susul in jos. Dar nimic nu este previzibil, nimic nu se lasa citit in derularea initiala a scenelor. Personajele (care poarta nume exotic-caraghioase precum Stiv, Sasa, Haidia, Chibici, Saraga, Zarandi, Sache, Sarmiza Jacota, Aspazia, Gala, Tarabuta, domnisoara Pepa, madam Hariga, Bagu etc.) nu sint schematizate pina la a deveni simple functii ale unui pretext absurd, ci isi traiesc cu patima conditia anodina, derizorie. Ceea ce le invadeaza viata si ii acorda o discreta detenta absurda este banalitatea in care se complac. Nimic nu le poate smulge din rutina, nici macar momentele care, in mod obisnuit, impun o atitudine macar decenta, de nu chiar grava. Dar tocmai aici este clenciul: desi caraghioase, ridicole, desi ironizate sau demne de dispret, aceste personaje nu repeta mecanic gesturi lipsite de vitalitate: proza lui Val Gheorghiu este plina de viata, nu e bintuita de fantose gri, de siluete fara consistenta.

Paradoxul este ca, desi functioneaza pe spatii minuscule, atentia acordata detaliilor este esentiala. Nu orice detalii, caci nu poate fi vorba aici de acel efect de real, ci amanuntul picant, condimentat este vinat cu un ochi hulpav. Nu ma abtin chiar sa spun, cu riscul de a relua un cliseu, ca se observa in unele proze ochiul pictorului. Femeile par ba madone (cu gitul lung, ce e drept), ba statui care solicita nu doar admiratie, ci si respect, astfel incit ele mai ca devin, ca si in pinzele pictorului, obiecte estetice. Figurile se congestioneaza in anumite momente, ansamblul nu mai intereseaza, pentru ca amanuntul semnificativ sa capete importanta. Perspectiva este, in pofida lumii anoste contemplate, una precipitata, alerta, ceea ce impune si frazei un ritm sacadat, sincopat. De aceea, a vorbi despre virtuozitatea prozatorului Val Gheorghiu nu mi se pare o exagerare. El este un veritabil miniaturist. Sa decupez, la intimplare, o mostra: „La zece, Tarabuta, domnul profesor de umanioare Tarabuta, abreviat Buta, silitorul din anii ’60 (ma, Buta, nu te mai speti cu umanioarele tale, ii spunea Sache, fa si tu o chimie, o electro), la zece, deci, cind Mitropolia bate trist si rar, ca-n vremea lui Conta, Buta suna la usa lui Sache, usa de lemn masiv, cu eticheta metalica. Sunete dulci, de carillon vienez, desferecaturi infundate, prelungite, Sache, greul Sache, in usa, jovial, mare, in halat pufos, grena, pulpos si glabru, saboti ghintuiti: hai!". Totul este abia schitat, insa in liniile esentiale, indeajuns cit intregul episod sa capete viata.

Parcimonia procedeelor ar putea crea senzatia de caricatural. Fals! Val Gheorghiu nu este un mizantrop, desi unele dintre prozele sale ni-l amintesc pe Caragiale. Doar ca, spirit eminamente moldav (nici nu mi-l imaginez batind alte trotuare decit pe cele ale Iasului), ironia sa nu musca cinic, viziunea sa nu este atit de categoric negativista, relatia cu propriile personaje nu este incarcata de tensiuni. Dimpotriva, un usor praf de melancolie pluteste peste aceasta lume derizorie, dar curata, lipsita de ascunzisuri dubioase. Unele personaje sint privite cu maxima intelegere, desi, catre final, ele se dovedesc a construi scenarii eroice intr-un salon din balamuc (Incendiul din creier) ori dintr-un ospiciu cu posibilitate de iesire, precum stapinul cockerului Costache, care peroreaza (stapinul, nu potaia) doct si patimas despre cetatea ideala si nepriceperea edililor si care, la un moment dat, o zbugheste printr-o fanta a gardului. Ce se afla dincolo de gard, il lamureste pe naratorul amuzat un ospatar: "Zimbeste si-si insurubeaza degetul afumat in timpla" (Omul din gard). Dar aceste fiinte stranii nu sint clasate, nu primesc diagnostice abuzive, ci sint privite cu simpatie. Atunci cind devin victimele sclerozei, ale senilitatii, precum batrina actrita Profira si servitoarea ei Berta, personajele sint compatimite discret, nu batjocorite; asta chiar daca o alta potaie, pudelul Pucky (numit, cum altfel?, dupa spiridusul shakespearian) ajunge, din greseala, in frigider in locul tortului (Match).

Val Gheorghiu scrie o proza alerta, atenta la nuante, la detalii, desi jonglind cu toate strategiile pe spatii mici. Dar tocmai in astfel de cazuri rateurile sint fatale. Nu si pentru autorul Omului din gard. El este, nu am nici o indoiala, un scriitor care merita o atentie mult mai insistenta. Macar egala cu cea de care se bucura pictorul.