Partida de biliard din padurea ruseasca

Volumul de poezii Partida de biliard din padurea ruseasca a lui Marian Draghici poarta o dedicatie, care ma duce cu gindul la Caderea Casei Usher, de Allan Edgar Poe – „In memoria fugoasei Ina Ulm, alias Viorica Antonescu, nemuritoarea mea sotie”. Aceasta e dedicatia. Ea se potriveste perfect cu titlul volumului. E ca un stigmat, ca un blazon greu de purtat, „la treizeci si sapte de ani, dar si la patruzeci si trei, cind infloreste macul de iunie”: „Macul de iunie cunoscu dragostea ei./ Dragostea ei a trecut / Ca macul de iunie // Dar in fiecare an se va ivi zimbind / De-a lungul vietilor noastre / acest clopotel de flacari sparte. Surprinsi / la vederea lui vom fi pentru o clipa, din nou / de dragoste impurpurati – ca inotatoarele pestilor / ca rodia / ca amurgul / ca macul de iunie”.
Pe Marian Draghici l-am cunoscut pe la sfirsitul anilor ’70, cind poetul descinsese in Iasi, in cautarea unei slujbe. Inalt, subtire, cu o tinuta aproape aristocratica, posesor al unei mustati nietzscheene, Marian Draghici putea fi intilnit aproape in fiecare dupa-amiaza pe strada Lapusneanu sau in fata Casei de Cultura a Tineretului, unde exista celebrul Stud-Bar. Umbla in compania unui alt scriitor ce sosise tocmai de pe meleagurile Turnului Severin si ucenicea cu sirg alaturi de noi la „Corso”, Dumitru Augustin Doman. Spirit intransigent, insetat de dorinta de-a cunoaste lumea, Marian Draghici, spre binele sau, nu a rezistat prea mult la Iasi. Bisericile, manastirile, dulcile coline, Casa Universitarilor, Copoul, Casa Pogor, nimic nu l-a putut opri aici. Autorul Partidei de biliard a intuit din timp pericolul pe care era cladit Iasul nostru literar si a plecat sa-si incerce norocul in alta parte. A plecat blestemind Bahluiul si literatii aciuati pe malurile lui. Temperamentul sau nu corespundea cu atmosfera locului. Privirea sa era atit de dura, atit de hotarita, incit aveam impresia ca, daca poetul s-ar fi nascut cu un secol mai devreme si intr-o alta tara, Rusia de pilda (il citeam atunci pe Lermontov), ar fi imbracat uniforma militara, sfirsindu-si viata pe un cimp de lupta sau intr-un duel. In acest sens, titlurile volumelor sale de versuri aparute mult mai tirziu, Partida de biliard din padurea ruseasca si Lunetistul & cocosul de tabla, pot fi considerate ca o incercare de recuperare (rememorare) a tineretii pierdute, a unei vieti puse in slujba unui nobil si crincen ideal. Mi-l inchiui deseori duelindu-se cu sine insusi, dupa o partida de pocher sau de biliard, in Parcul Copou, nu departe de teiul lui Eminescu, sau pe strada Lapusneanu, in apropiere de circiuma „Corso”, unde ne-am incrucisat de atitea ori taiosele sabii ale vorbelor. In confruntarea cu sine insusi, Marian Draghici se alege cu citeva rani launtrice: el e deopotriva (altfel n-are cum!) si invinsul, si invingatorul. Mi-l inchipui zacind cu camasa insingerata in mijlocul strazii, inconjurat de o multime galagioasa, ucigasul se apleaca peste fata lui, incercind sa-i ia pulsul. Atunci, ranitul, cu un ultim efort, ii infige un pumnal intre coaste. Dupa care, imbatat de victorie, se ridica in picioare triumfator. Duelul continua. Victima il urmareste pe ucigas ani, decenii, secole de-a rindul. Alter-ego-ul poetului bintuie prin peisaj. E inarmat cind ca un cavaler medieval, cind ca un muschetar sau un killer din zilele noastre. E ascuns undeva pe terasa unui bloc. Arma sa e prevazuta cu luneta…
In sfirsit, ma opresc aici cu fantezia. Ziceam ca Marian Draghici a plecat dezamagit de Iasi. A plecat undeva in sudul tarii, stabilindu-se intr-un orasel prafuit si ducind o existenta obscura. Viata, din cite stiu, l-a supus la multe incercari. Unele dintre ele l-au marcat pentru totdeauna.
Dupa revolutie l-am reintilnit la Bucuresti. Din tinarul de altadata ramasesera neschimbati doar ochii. Erau mai blinzi, mai melancolici. Parul ii albise.
Barba, pe care o lasase sa creasca din belsug, ii atenua si ea trasaturile altadata atit de ferme. Daca in anii ’70-’80 Marian Draghici avea ceva din incrincenarea lui Nietzsche, dupa revolutie, in mod paradoxal, sfidind parca timpul pe care il traiam, infatisarea sa aducea izbitor cu Marx. Era si aceasta o metamorfoza pe care a trebuit s-o acceptam. Metamorfoza era totusi aparenta. In interiorul sau, Marian Draghici ramasese neschimbat. Ceva inlauntrul lui se frinsese. Incrincenarea lui se imblinzise. Destinul il supusese la grele increcari.
M-au impresionat intotdeauna daruirea totala fata de arta, intransigenta fata de propria-i fiinta si credintia neclinta in poezie: „Sapte voci in sapte camere/ in sapte cladiri in sapte orase din sapte lumi/ paralele// rugindu-se la unison/ vocile/ ecoul vocilor”.
Dar iata acum si niste crimpeie dintr-o biografie nu prea comuna: „Nu mai scrisesem nimic, de mult timp. Toate acestea erau scrise deja./ Moartea sotiei dupa un deceniu de suferinta./ Nici un fir de poezie in capul meu/ Oarecum dus de pe lume, fumez o tigara. Atit”.
Detaliile biografice dezvaluite de poet sint crincene. Ghicim in spatele cuvintelor o suferinta dusa la extrema: „Sintem in 15 noiembrie, spre seara. Eu, mormintul proaspat, crucea simpla de lemn. Pilpiirea primelor luminari. O tufa la doi pasi de mormint. Gindul ca la primavara va avea flori, de la aceasta tufa. Pina atunci mizeriile iernii, o brad frumos, fulguiala din martie martie. Aprind luminari. Fumez o tigara / E liniste/ E seara (Citea Mazilescu).”
Trauma isi are punctul de plecare in boala incurabila a sotiei, pe care poetul o vegheaza la capatii. Si, dupa sfirsitul iminent si intoarcerea acasa de la inmormintare, are loc revelatia, dar nu si impacarea: „Ajuns acasa, frint, incapabil de altceva decit sa dorm, m-am intins in camera copiilor, pe patul nedesfacut. Si iata, s-a intimplat sa visez un poem dumnezeiesc. Textul scris in aer, cu litere cursive, aurii, se derula teapan. Lent, implacabil de sus pina jos, dinspre cer spre pamint. Senzatia ca acest text imi apartinea de acum era pregnanta, coplesitoare, extatica. La trezire, starea asta incomparabila s-a topit ca aburul. Nici un vers in memorie, nici un cuvint. Ca in urma unei juisari, o sfirseala in maruntaie dureros de dulce. Atit”.
Fragmente din acel poem „dumnezeiesc” apar din cind in cand in memoria poetului. Dovada fiind: Partida de biliard din padurea ruseasca si Lunetistul & cocosul de tabla. Sau Negresa. Apropiat ca viziune de Ion Muresan si Virgil Mazilescu, dar si de Vasile Vlad, cultivind o poezie obsesiva, onirica, Marian Draghici e unul din cei mai originali si profunzi poeti aparuti in peisajul literar romanesc dupa caderea ceausismlui.