Plagiat si politica

Plagiatul este, fara indoiala, un act reprobabil care combina in chip mirific inselaciunea cu minciuna, neputinta cu aroganta si necinstea cu nerusinarea. Impletirea inselaciunii cu minciuna reiese din definitiile cele mai simple. De pilda, in Legea 206/2004 privind buna conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare, plagiatul este definit drept „insusirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obtinute, prezentandu-le drept creatie personala". In aceeasi lege, plagiatul este considerat intre formele de frauda in stiinta, alaturi de „confectionarea, falsificarea sau instrainarea ilicita a rezultatelor cercetarii stiintifice". Pe cat de aspru este tonul legiuitorului fata de plagiator, pe care, de altfel, il asimileaza unui tip uman peren, escrocul, pe atat de nebuloase sunt sanctiunile impotriva impricinatului. Da, spune legea, un escroc, oricat de afabil ar parea cuiva la un moment dat, tot raufacator se cheama ca este. Dar, cand vine vorba de a-i da raufacatorului o pedeapsa pe masura faptelor comise, lucrurile se complica atit de mult incat derularea prin justitie a unui proces contra plagiatului e tot la fel de spinoasa ca retrocedarea unei proprietati confiscate abuziv.

Ca orice sarlatan, plagiatorul preschimba un betesug moral, in speta neputinta de a crea, in atu. Ca prin minune, ologul se ridica si incepe sa danseze. Spectacolul e cu atat mai credibil cu cat nevolnicul (plagiatorul) patrunde mai cu aplomb in pielea eroului (autorul plagiat). Cu ochii atintiti la scena, spectatorul nu se gandeste ca, de fapt, cel ce joaca comédia isi aroga, partial sau total, identitatea altcuiva.

Impostura pusa in act de un plagiator presupune, intuim, un fond sanatos de necinste si o doza foarte concentrata de nerusinare. Cum altfel poate fi caracterizata fapta celui ce isi insuseste, constient fiind de actiunea sa, un bun al altcuiva, spunind apoi tuturor ca el este detinatorul a ceea ce, in fond, nu-i apartine?

Elementele de mai sus permit sa presupunem ca plagiatorul ocupa in galeria escrocilor spatiul rezervat sarlatanilor fanfaroni. Lauda, dragi cititori, lauda este mantia stralucitoare in care se invesmanteaza vorba si fapta persoanei care plagiaza. Gandul de rezistenta al unei astfel de fapturi intunecate este simplu, robust si limpede: „Mama, sunt atat de bun incat sunt cel mai bun!". In cazurile extreme, plagiatorul este cu atat mai bun cu cat e mai dens fumul intoxicarii potrivit careia el este, vezi Doamne, cel plagiat, furul cel nemernic nefiind altcineva decat fiinta careia, de fapt, i s-a luat ceva. Hotul tipa «Hotii !» si lumea il crede mai mereu pe sarmanul domn Vaicarici.

Acum, daca tot am incondeiat oul, pardon, omul, sa incercam sa extindem punctul de vedere prin observarea unor corespondente. Pentru ce alte soiuri de fiinte inselaciunea face casa buna cu minciuna, neputinta cu aroganta si necinstea cu nerusinarea? Sopteste cineva, cumva, ca asemenea combinatii figureaza pe blazoanele unor politicieni? Ii vine cuiva in minte ca politicianul este, la nivel de stereotip, un sarlatan nerusinat care umple cu lauda de sine vidul cosmic al lipsei de pricepere si de onoare?

Examinand corespondentele, iti vine a spune ca politica este sfanta cetate a faradelegii in care plagiatorul gaseste, la vreme de restriste, un acoperis deasupra capului, o masa buna si un cuvant de mangaiere. La urma urmei, si escrocii sunt oameni, nu-i asa?

Sa fim rautaciosi si sa gandim ca in plagiat si in politica meseria nu se invata, ci se fura. Literalmente. In aceste arte oculte, perfectionarea nu pretinde citarea surselor, nici examinarea lor cu ochi critic, ci, dimpotriva, sublimarea, contopirea lor intr-un aliaj inefabil si glorios de egolatrie si de arivism de calitate extrafina.

Corespondetele intre relieful etic al plagiatorului si stereotipul politicianului pot fi proiectate pe fundalul mai cuprinzator al vietii sociale romanesti. La noi, plagiatul a trecut de faza de boala trecatoare si a capatat amploarea unei molime. Epidemia gustului tembel pentru fraza prefabricata face victime peste tot, iar atitudinea ipocrita fata de actul reprobabil al plagiatului este atat de raspandita incat, actualmente, ea reprezinta modelul dominant. Cu alte cuvinte, poporul, in calitatea sa de cel mai mare om politic al vremii, condamna plagiatul si ii uraste pe plagiatori, insa multa lume, foarte multa lume, de la opinca la vladica, practica cu avant si cu pricepere magia neagra a plagiatului. E usor sa iei de-a gata cand nimic nu ai a spune.

In incheiere, ofer un exemplu din atatea mii si mii. Un enunt de tipul „Constituita prin sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului cu cateva din marile directii ale poeziei si gandirii europene, sinteza savarsita intr-o structura creatoare purtand pecetea geniului, opera lui Mihai Eminescu are locul propriu nu numai in literatura romana, ci si in cea universala" ilustreaza, la scara mica, epidemia care macina discursul.

Desfigurata de absenta citarii, fraza urca, precum politicianul la tribuna, pe treptele inchiderii intr-un cliseu perfid. „Zicala" este copios folosita, pe post de cugetare proprie, se intelege, in discursul parlamentar (Dumitru Bentu, PSD, Sedinta Camerei Deputatilor, iunie 2004), in referatele scolarilor care se aprovizioneaza cu teme luate direct de la sursa intelepciunii, internetul, in lucrari de licenta (cea consultata de mine a fost sustinuta la Universitatea din Bucuresti in 2007), in revista clasei a X-a B de la Colegiul National „B. P. Hasdeu" din Buzau (decembrie 2007), in  Gazeta Oltului din 14 ianuarie 2010, in Curierul armatei, nr. 2, din 29 ianuarie 2010, in „revista de cultura, arta si civilizatie" Apollon (numarul din martie, 2011, p. 24) si in cate si mai cate alte monumente de ignoranta invesmantata in limba de lemn. Mai conteaza autorul? Politica zilei e clara: plagiati, plagiati si iar plagiati!