Poezie si sfintenie

Citind in paralel Sfintele Scripturi si cartile poetilor contemporani, Stefan Bastovoi, devenit intre timp parintele Savatie, a ramas marcat de incoerenta si lipsa de mesaj a multora dintre ele. Daca Sfintele Scripturi sint limpezi si profunde, fiindca in ele se ascunde un adevar izvorit dintr-o confruntare a omului cu divinitatea, o mare parte din cartile de poezie contemporana reprezinta o simpla insiruire de cuvinte, o simpla bolboroseala si nimic mai mult. Ai impresia ca autorul, incapabil sa se scufunde in adincimea propriului eu, si-a scufundat capul intr-un lighean de spalat vesela si prin bolboroseala incearca sa imite marea poezie, care este un har al lui Domnului. Uneori, apa aceasta din care vorbesc poetii duhneste de-a dreptul pestilential. Cred ca si diavolului i se face rau cind, ciulindu-si urechile sale de fum, asculta astfel de "mesaje". Respiratia unor astfel de suflete nu-l atrage. Chiar si raul trebuie sa aiba o anumita coerenta. Adevarata poezie, indiferent de stilul in care e scrisa, seamana cu o rugaciune. O simti cum iti tulbura nu numai sufletul, ci si trupul. Te infioreaza pina-n strafunduri. Rosteste Tatal Nostru si apoi un sonet de Shakespeare sau o poezie de Eminescu sau Rilke. Vei simti aproape acelasi efect. O inaltare in "etern".

Arta inseamna o pervertire si o convertire a fondului si a formelor. Nu poti sa ajungi la esenta lucrurilor fara a fi pedepsit. Prin urmare, scriind poezie, pierzi ceva din ceea ce esti tu si cistigi altceva. Ce anume pierzi si ce cistigi e greu de spus. Poetii simt la modul intuitiv aceasta pierdere, de unde apare si regretul. Scriind acestea, imi vin in minte versurile lui Esenin sau cele ale lui Octavian Goga din "Batrinii": "De ce m-ati dus de linga voi,/ De ce m-ati dus de acasa?/ Sa fi ramas fecior la plug,/ Sa fi ramas la coasa.// Atunci eu nu ma rataceam/ Pe atitea cai razlete/ Si-aveati si voi in curte-acum/ Un stilp la batrinete…" Este vorba de origini. Poetul pierde o lume si cistiga alta. Pierderea este extrem de dureroasa. Iar cistigul efemer. Mai mult decit stiintele, arta forteaza granitele cunoasterii umane. Artistul e ca un scafandru ce coboara in subconstientul sau pentru a scoate la suprafata adevaruri pe care ratiunea nu le poate defini. El sondeaza atit in propriul sau subconstient, cit si in ce numim subconstientul colectiv. Sint experiente si imagini pe care le mostenim din mosi-stramosi, pe cale genetica. Ei, bine, poetul poseda tocmai acest har de a comunica pe calea intuitiei cu trecutul inmagazinat inlauntrul sau, cit si cu viitorul, care i se releva sub forma de formule, imagini si metafore. Numai ca aceasta cufundare inlauntrul sau devine, la un moment dat, periculoasa. Ea il indeparteaza de realitate. Il face sa fie altfel decit ceilalti. Il impinge, cum spune Goga, sa mearga pe cai razlete. "Acesta-i autorul: el duce pe umar un crin ca pe-o pusca. Astfel inarmat, tot ce exista il musca./ Adeseori spune:/ o, slabiciune,/ numele tau este arta./ Fiind deci atit de ridicul si slab, intreprinderea lui e desarta,/ intocmai ca a zidarului, fratele sau,/ care a vrut sa cladeasca o piramida-n Ticau." Iata o definitie memorabila a artistului facuta de un poet contemporan: Mihai Ursachi. Purtind pe umar un "crin ca pe-o pusca", poetul, artistul poarta un razboi permanent cu sine insusi si cu lumea din jur. El e atit de sensibil, atit de fragil, incit "orice exista il musca". "Cu o floare daca ma atingi,/ ma umplu de clopote", spune foarte frumos o poeta optzecista din Ardeal, Martha Petreu. Poetul "lucreaza" cu o substanta extrem de delicata, dar totodata nociva: cuvintul. Cuvintele il transporta din realitatea apropiata intr-o "irealitate si mai apropiata". Cea a propriului subconstient, in care sint inmagazinate toate informatiile privind istoria speciei si a Universului. Tot ce s-a intimplat in Univers de-a lungul timpului pluteste ca un lest in subconstientul nostru. Din aceasta nebuloasa a trecutului se infiripeaza viitorul. Care la rindul sau poate fi intuit de psihicul uman. Cuvintul e un mijloc, o simpla unealta, un fel de galeata, ca sa zic asa, pe care o foloseste pentru a scoate la suprafata acea apa launtrica din care curcubeul, cum zice Blaga, "isi bea frumusetea si nefiinta".