Portretul istoricului la tinerete

  Scriu cu bucurie aceste randuri. De cativa ani, mult prea putini la numar, ma duc, din cand in cand, in vizita la Profesorul Ioan Caprosu. De domnia sa nu ma leaga raporturi de cauzalitate directa, in sensul ca nu mi-a fost dascal si, tocmai de aceea, imi face placere sa ii calc, cu si fara anuntare prealabila, pragul biroului in care vietuieste. De fiecare data am plecat mai bogat in cunostinte. Fie-mi, dara, permis sa redau, fara sa fiu povestas, primul contact cu marele istoric. Scriu, fara sa ezit, marele, pentru ca mari sunt probele unei activitati de cercetare de o viata, graitoare si la indemana oricui. Cine doreste sa faca alte judecati nu are decat sa caute carul in care sta acul nevazut al fanului.

Pe atunci, biroul domniei sale nu era, si nici acum nu e, un birou, ci o arhiva. O arhiva tot atat de complicata si de vie in rosturile ei ca si fiinta care i-a dat viata si i-a intretinut energiile discrete. Am intrat, am dat binete, am fost invitat sa iau loc. Parca era mai ieri, iar omul mi se infatisa ca desprins din cartile carora de mult le imprumutase viata traita printre ele. Asa este si acum, in floarea tineretii de dincolo de batranete, de la inaltimea celor 78 de ani de curand impliniti. Vrei o bibliografie, un volum? Le ai. Te intereseaza numaidecat ceva anume? Asteapta, domnule, de ce te grabesti asa!?

Cine s-a intalnit vreodata cu domnia sa ii va recunoaste, poate, stilul direct, polemic, sugubat, de o verva vecina cu atacul la baioneta. Pe de alta parte, este rabdator, enciclopedic, strategic si curios. Mai ca iti vine sa crezi, vorba lui Calinescu despre Iorga, ca a sorbit din apa tuturor. Deasupra acestor calitati, pentru unii, sau piedici, pentru altii, sta coroana unei sinceritati nemutilate de trecerea timpului.

Omul acesta, alb la par, inalt la stat si drept la fire, este autorul unei opere vaste, care isi asteapta, inca, ceasul tainic si linistit al implinirii. Mie imi pare coborat (e, desigur, vina simturilor mele!) din tabloul votiv al unui nestramutat ziditor de cultura. Este vrednicul editor al unor marginalii foarte interesante (Insemnari de pe manuscrise si carti vechi din Tara Moldovei, patru volume, in colaborare cu d-na Elena Chiaburu, o serie-eveniment in cultura noastra), cel mai atent, dupa stiinta mea, documentarist al devenirii unui oras (Documente privitoare la istoria orasului Iasi, 10 volume, 1408-1790), doctor in istoria relatiilor economice (Camata in Moldova, pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, o lucrare docta si severa, putin prizata in mainstream-ul studiilor de istorie culturala din vremurile noastre schimbatoare), adica, in tot cazul si peste toata fila scrisa, istoric si filolog in care vremurile ce au sa vie isi pot pune toata nadejdea.

Ce altceva s-ar mai cuveni scris despre redutabilul vorbitor? Celor ce nu cunosc proba initiatica a dialogurilor dirijate de emeritul profesor de istorie le va placea, poate, sa afle ca prima intampinare este unitatea de masura a politetii, iar redeverea, o sarja. Nici nu stii daca e cazul sa fugi, ori sa te retragi, ca tot nevoiasul, in munti. Nu ai timp sa arzi fantanile si sa otravesti campiile. Sau viceversa. Apoi, spre linistea si siguranta interlocutorului, se discuta despre ale vietii valuri. Intotdeauna, intrebarile-cheie se pun doar dupa cercetarea documentului pe care il desluseste. Mai mereu are un document in fata si te anunta, ritos, „E ocna curata!". Chiar asa si este daca dai atentie detaliilor. Mii si mii de pagini de siruri de slove, de vechi inscrisuri. Nu stiu ce va fi gandit medicul oftalmolog cind reputatul istoric s-a dus sa-si trateze ochii tociti de lectura cronica, in litera si in spirit. Documenta Romaniae Historica e numai unul dintre numele binelui facut culturii romanesti.

In ciuda varietatii actelor pe care le face inteligibile pentru posteritate, domnia sa suguieste constant ori de cate ori isi intampina vizitorii. Acum se vine? Te rog sa iei loc. Sigur ca iei loc. Nu e alta solutie in echipamentul de cogitatiune cu care natura si educatiunea te-au inzestrat. E simplu. Nu e indicat sa te impotrivesti unei forte a naturii.

Putinele cuvinte de pana acum, neinteresante pentru unii, vrednice de o privire pentru altii, nu reprezinta decat foarte mici farame din viata unui om, Profesor al Universitatii. Cuvintele sunt, parca, prea marunte pentru statura intelectualului aflat inca in tineretea benefica a curiozitatii roditoare.

Daca ar fi si la noi statornic obiceiul ca urbea sa-si onoreze oamenii de seama, excelentei i s-ar raspunde cu reverenta. E, pana la urma, un dialog tacut, firesc si onorabil intre a darui si a darui. Altfel, la ce sa ne asteptam? Poate doar la un nou descalecat al barbariei in vechiul targ pe care aproape uitatul, romanticul revolutionar Alecu Russo il descrie atat de intelept intr-un eseu de mai mare dragul: „Iasii se intind domol pe spinarea usor inclinata a unei coline lungi, isi cufunda braul in rausorul Bahluiului, malos in cursul lui (…). Gramezi de casute albe si cochete stau imprastiate ici si colo, inconjurate de pajisti verzi, de gradini, de arbori, cateva biserici contrastand cu micimea casutelor, inalta cruci argintii; (…). Iasii insisi este un monstruos amestec de cladiri masive ori elegante, de palate si de magherniti imprejmuite de ograzi nemasurate; pe ulitele lui furnica lucruri dela tara, lux imbielsugat, echipaje rapezi, toalete pariziene ori vieneze, sdrente franco-moldave, fizionomii vesele, aspre, originale, felurit imbracate ca pentru bal mascat" (Iasii si locuitorii sai in 1840).