Povestea unei poze

Prin toamna lui 2001, am baut undeva in oras o cafea. Pentru aceasta, am primit doua pliculete cu zahar realmente originale. Dincolo de buzele rosii pe fondul alb al pliculetului iesit din comun, acesta se mai remarca prin denumirea lui de-a dreptul hazlie: "Zahar dulce"!

Cum pe vremea aceea sustineam intr-un prematur decedat ziar local si o rubricuta numita "Iaca poza", am fotografiat unul din cele doua pliculete pe un fundal alb-negru pentru aceasta rubricuta.

Acum mai bine de trei ani, am postat poza in cauza pe site-ul http://www.fotocommunity.de/.

Anul acesta, pe la inceputul lui aprilie, m-am trezit cu un mail de la o agentie de publicitate din Stuttgart care si-a aratat interesul pentru aceasta fotografie. Mi s-a scris, mai exact, ca ar dori sa foloseasca "imaginea cu pliculetul de zahar pentru o reclama exterioara" si mi se cerea permisiunea in sensul acesta.

Le-am raspuns ca, in opinia mea, datele pozei (marimea, rezolutia) n-ar prea sustine o astfel de folosire, dar poate ma-nsel eu si ca, daca-i asa, as fi de acord sa le-o pun la dispozitie, evident, contra unui onorariu corespunzator.

Apoi i-am scris si unui nepot din Germania care lucreaza si el la Stuttgart, rugindu-l sa se intereseze cam cit as putea cere pentru fotografia respectiva. Cum raspunsul nepotului meu a intirziat vreo doua zile, am mai cotrobait si eu pe internet in cautarea unor date lamuritoare in privinta a cit se poate cere, dar nu m-am prea putut lamuri, pentru ca am intrat intr-un hatis nemtesc de conditionari-cadru pe diverse domenii.

Intre timp (chiar a doua zi) venise si un mail scurt: "Cit ati cere pentru poza?".

Ce dracu’ sa le raspund eu astora, m-am intrebat, ca sa nu cad de fraier?

Ei bine, le-am scris ca, de vreme ce nu pot aprecia masura in care va fi folosita fotografia, mi-ar fi greu, pina una-alta, sa cer un onorariu anume, rugindu-i sa-mi faca o oferta in contextul unor informatii lamuritoare asupra folosirii pozei.

Ei bine, se pare ca prin aceasta solicitare ma apropiasem cam prea mult de felul cum negociaza nemtii-nemti, iar mailul de retragere suna dupa cum urmeaza: "Hallo, Herr Astner, intrucit vom fotografia totusi si noi citeva alte motive, ne-am gindit ca in cadrul acestui shooting sa facem noi insine o fotografie asemanatoare…".

Cind am citit a doua zi mailul acesta (eram la Sibiu), am ramas realmente stupefiat. Nu mi-a venit sa cred ca mi-au putut spune verde-n fata ca-mi vor copia ideea de fotografie! Enervat si dezgustat, le-am scris ca, tinind cont de faptul ca ei au acum de gind sa "faca o fotografie asemanatoare", ar trebui sa fiu oarecum dezamagit, "la urma urmei, dumneavoastra vreti pur si simplu sa preluati o idee de fotografie! Dar ma vad mai degraba confirmat: diferenta dintre Germania si Romania este mai mica decit cred unii – atit din Romania, cit si din Germania".

Intre timp, imi raspunsese si nepotul meu. Colegii lui de la publicitate i-ar fi spus ca un onorariu cuprins intre 300 si 500 de euro ar fi in ordine…

Nu mai e cazul, i-am raspuns. Si m-am enervat inca o data: oare nu trebuia sa-mi fi dat seama din prima ca nemtii-nemti publicitari de la Stuttgart au dorit fotografia mea tocmai pentru ca nu este facuta de un profesionist (care indeobste stie ce si cum sa ceara!), cind in chiar primul mail mi s-a solicitat doar permisiunea de-a o folosi, fara sa se puna si chestiunea onorariului?

Evident ca la mailul meu in care i-am acuzat pe publicitarii de la firma din Stuttgart, indirect, de intentia de furt de idei n-am mai primit nici un raspuns, iar daca-mi pare rau de ceva, atunci imi pare rau de faptul ca n-am mai aflat cam cit ar fi fost ei totusi dispusi sa plateasca pentru folosirea fotografiei mele…

Altfel, nu-i asa ca pina la urma tot de fraier am cazut?