Povesti nemuritoare

Sa citim impreuna, cu atentie, urmatorul fragment: „Cioc, cioc. – Intra, draguta. – Buna ziua, bunicuta. Uite, ti-am adus niste piine si lapte. – Maninca si tu ceva, draguta. Ia niste carne si vin din camara. Astfel fetita minca ce gasi; si, pe cind minca, o pisicuta ii zise: – Nenorocito! Maninci carnea si bei singele bunicii tale! Apoi lupul spuse: – Dezbraca-te si treci in pat linga mine. – Unde sa-mi pun sortul? – Pune-l pe foc; n-o sa mai ai nevoie de el. Pentru fiecare haina – pieptar, fusta, camasuta si ciorapi – fata punea aceeasi intrebare si de fiecare data lupul raspundea: – Pune-le pe foc; n-o sa mai ai nevoie de ele. Cind se viri in pat, fata spuse: – Vai, bunicuto! Ce mult par ai! – Ca sa-mi tina de cald, draguto! – Vai, bunicuto! Ce umeri mari ai! – Ca sa duc lemnele de foc, draguto! – Vai, bunicuto! Ce unghii mari ai! – Ca sa ma scarpin mai bine, draguto! – Vai, bunicuto! Ce dinti mari ai! – Ca sa te maninc pe tine, draguto! Si o minca”. Probabil ca fiecare dintre dumneavoastra a recunoscut celebrul basm european Scufita Rosie. Insa, totodata, sint convins, multi banuiti ca este vorba despre vreo prelucrare moderna a povestii – eventual, o parodie pentru aduti -, intrucit anumite detalii vi se par exotice si chiar nepotrivite, in raport cu varianta pe care o stiti deja din culegerile Fratilor Grimm, ale lui Charles Perrault sau ale Mariei Cathérine d’Aulenoy. Bunaoara, episodul de canibalism (revelat, curios, de o nevinovata pisicuta), pe parcursul caruia Scufita Rosie maninca din carnea si bea din singele bunicii, ambele puse la rece grijuliu, spre pastrare, de catre lup, v-a produs fiori de gheata. Ca sa nu mai amintim scena de veritabil striptease forestier, cind fata ramine goala pusca in fata lupului, inainte de a se strecura constiincioasa in pat. Ei bine, nu! Paragraful pe care l-ati parcurs apartine, de fapt, primelor variante istorice ale basmului, formulelor sale arhetipale. Dupa faimosul antropolog american Robert Darnton (din cartea caruia – Marele masacru al pisicii -, tradusa excelent in romaneste de tinara anglista Raluca Ciocoiu si aparuta acum citiva ani la Polirom, am extras de altfel citatul), in acest mod se spunea la gura sobei – macar in veacul al XVIII-lea in Franta si in alte culturi europene – Scufita Rosie. Cu toate detaliile amintite, surprinzatoare pentru urechea fina a cititorului contemporan.
Povestea in discutie – ce urma sa-i propulseze in istorie pe Fratii Grimm (ei au fost primii „cenzori” ai basmului, periindu-l de amanuntele asa-zicind „picante” pentru lectorul cult) – nu constituie o exceptie. Intregul folclor european – in conformitate cu observatiile autorizate ale aceluiasi Darnton – pare bintuit de o sexualitate frusta, violenta, colorata sangvinar si canibalic, utila mai curind psihanalistilor decit educatorilor (Erich Fromm, un psihanalist important, a si dat o interpretare fara echivoc Scufitei Rosii: eliminarea fizica a bunicii – care, simbolic, se substituie mamei – permite tinerei scufite, descoperitoare a sexualitatii, sa-si indeplineasca aspiratia oedipala si sa ajunga in pat cu tatal ei, sublimat prin figura lupului paros). Motanul incaltat, Barba albastra, Povestile cu zine, Hansel si Gretel, Cei trei ciini, Mama m-a taiat, iar tata m-a mincat abunda in scene de o cruzime si irationalitate imposibil de cuprins in registrul reprezentarilor omului modern. Ne confruntam cu bunici si chiar parinti care-si maninca nepotii si, respectiv, copii, cu soti care-si executa sotiile, atirnindu-le apoi cadavrele intr-o camera obscura, cu feti frumosi (casatoriti!) care violeaza printese, cu tati care doresc sa se casatoreasca cu propriile fiice, cu zmei care isi decapiteaza fii si, in sfirsit, cu miri care-si maninca (!) miresele in patul nuptial. Vorba lui Darnton insusi, „o lume plina de brutalitate pura si cruda” care se extinde – din punct de vedere cultural – la nivelul intregii Europe. Sa nu-l uitam pe Tom Degetel (din traditia engleza) care – dupa zecile de acte de bravura – moare ucis, cumplit de meschin, de un paianjen! Ori pe Croitorasul cel Viteaz (din traditia germana) care, desi pozitiv in interiorul constructiei epice, ramine, in infrastructura lui morala, un individ ipocrit si usor pervers. Nu pot sa nu precizez, de asemenea, contributiile romanesti la aceasta galerie teratologic-folclorica a batrinului continent. Masacrul iezilor caprei, asasinatul singeros al soacrei de catre nurori, uciderea gainii in bataie de catre baba hapsina si sfirtecarea din final a fetei lenese si urite sint doar citeva exemple. Violenta apare ca modus vivendi intr-un univers imemorial, ale carui coordonate spirituale ne sint, in esenta, straine. Folosind tehnicile antropologiei culturale, Darnton ofera o explicatie pentru o atare – din perspectiva noastra – anomalie. Indivizii Europei traditionale populau o lume instabila si sangvinara, in care brutalitatea si ocultarea subita din sistem erau, cu adevarat, un mod de viata. Oamenii respectivi nu aveau nevoie de tabuuri pentru a vorbi despre astfel de realitati barbare in fictiunile lor parabolice. Lucrul care imi pare mie fascinant insa e voluptatea noastra (a modernilor) de preluare a istorisirilor horror vechi si, dupa o minima „prelucrare”, de transformare a lor in „basme” de spus la gura sobei, nu oricui, ci copiilor nostri. Se poate identifica aici o mutatie mentalista mai interesanta decit insasi investigarea radacinilor spirituale ale artefacturilor folclorice.
Ma intreb ce se va intimpla, intr-un viitor virtual (peste un mileniu, de pilda), cu propriile noastre instabilitati si instincte agresive? Cum vor fi ele asumate si disecate „la gura sobei” (sau ce va fi fiind atunci) de catre insul post-post-postmodernitatii?