Povestile Ionutei

Imi amintesc ca prin ceata fizionomiile colegilor din scoala primara. Nu insa si pe cea a Ionutei, comandanta noastra de detasament. Cu privire agera (cumva iscoditoare), buze subtiri (strinse parca intr-o grimasa a efortului permanent) si, in general, o expresie a indirjirii neostoite, fata bataioasei pioniere avea in ea, cu siguranta, ceva inubliabil. In plus, Ionuta era si vecina de scara cu mine, iar mamele noastre devenisera, in timp, destul de apropiate, ceea ce, volens-nolens, dusese la o frecventa mai mare a prezentei imaginii bravei comandante pe retinele ochilor mei decit in cazul oricarui alt coleg. Nu ma fascinau performantele scolare si sociale ale vecinei mele si, cu atit mai putin, aspectul ei fizic crispat (oricum, pe atunci, standardele mele in materie de frumusete feminina porneau de la Marilyn Monroe in sus). Relatia dintre noi raminea, de aceea, una sobra, chiar usor incordata – din motive legate de maniera asumarii propriei identitati sexuale la virsta respectiva: amindoi paream convinsi, ca si ceilalti colegi ai nostri desigur, baieti pe de o parte si fete pe de alta, de faptul ca apartineam unor "genuri" iremediabil si irevocabil "separate. "Separate" de regulile fundamentale ale naturii si ale istoriei deopotriva.

Intr-o buna zi totusi, Ionuta a iesit din reprezentarea cenusie de "fata", sub incidenta careia o percepeam, devenind extrem de importanta in viata mea, "importanta" mai curind intr-un sens malefic. Eram in clasa a doua si, pe neasteptate, am fost lovit de o tragedie incomensurabila. Am luat primul doi din viata mea (cred ca a fost si ultimul de altfel, dar nu pot baga mina in foc in aceasta privinta). Situatia avea in ea ceva aberant. Faceam franceza cu o femeie admirabila, teribil de apreciata de copii. Doar la aceasta materie invatatoarea noastra preda stafeta unei "profesoare adevarate" (dintre cele care lucrau cu elevii de-a cincea), iar noi ne simteam, prin urmare, uriasi, incercind sa ne afirmam cu fervoare. Intrucit si doamna in chestiune stia sa incurajeze competitia, foarte repede orele de franceza ajunsesera adevarate turniruri ale miinilor intinse nebuneste in sus si ale icnetelor vag perceptibile, unde se putea distinge pronumele personal "eu" repetat sub tensiune, aproape convulsiv: "eu", "eu", "eu". Ma remarcasem, trebuie sa admit, la obiectul mentionat (si dintr-o motivatie colaterala: maica-mea era ea insasi "profa" de franceza si beneficiam de un ajutor suplimentar considerabil). De aceea, tragedia "doiului" a fost cu atit mai severa si mai brutala.

"Doamna de franceza" obisnuia sa sanctioneze lipsa temei de acasa din caiet cu nota doi, scrisa cu rosu tipator si amenintator chiar in spatiul alb al foii unde ar fi trebuit sa apara buclucasele "exercitii" (semnificativ de precizat insa: "doiul" nu se mai regasea ulterior si in catalog!). Lucrul li se intimpla frecvent codasilor clasei, pe care noi – cei "buni" – ii priveam cu o aroganta infricosatoare. Ei bine, dupa principiul vaselor comunicante, intr-o buna zi, napasta a cazut si peste mine. Uitasem cu desavirsire de tema la franceza si, la verificarea de rutina, profesoara, desi cu vizibil regret, a fost obligata sa aplice legea, scriindu-mi un doi terifiant in caiet, in rumoarea de surpriza a clasei si sub broboanele de sudoare rece ce mi se preligeau, apocaliptic, de la frunte in jos. M-am simtit vlaguit toata ziua, dar, in final, am luat o decizie cit se poate de "matura": aceea de a nu sufla o vorba despre incident alor mei. Zis si facut. Trece o vreme de la eveniment, mai incordata la inceput, apoi din ce in ce mai destinsa, cind, la o iesire obisnuita cu maica-mea in oras, ne ciocnim, pe scara, de Ionuta. I-am vazut privirea sfredelitoare si am simtit, deodata, ca se naruie lumea pe mine: "Tanti Livia", a spus ea cu avint pionieresc, "v-a zis Codrin ca a luat doi la franceza?".

Urmarea "faptica" a denuntului este mai putin importanta si, ca sa fiu sincer, nu-mi face nici o placere sa o retraiesc. Mai interesanta devine, de departe, urmarea asa-zicind "psihologica" a episodului respectiv. Ionuta a ajuns, peste noapte, in ochii alor mei si, se pare, si ai parintilor ei, "fetita buna si sirguincioasa care povesteste tot, iar Codrin "baiatul rau si ascuns", comparabil, inca de la acea virsta cruda, cu pletosii mustaciosi si zoiosi, aciuati, cu chitarile lor zdranganitoare, pe la colturile blocurilor de cartier. Eu insumi imi indusesem imaginea culturala ca Ionuta ar fi fost "fata mosului cea cuminte si harnica", iar eu "fata babei cea lenesa si rea" (cu toate ca, la rigoare, maica-mea nu s-ar fi simtit, probabil, onorata de un astfel de paralelism literar!). Oricum, viteaza comandanta de detasament si-a asumat noua postura cu o voluptate sumbra, ce reusise sa ma paralizeze pur si simplu pe parcursul orelor de scoala. Ma simteam supravegheat permanent – precum, avant la lettre, intr-un Big Brother comunist – si nu mai faceam o miscare fara sa cintaresc, obsesional, consecintele. Imi rasunau in urechi, cu un ecou horror, tipetele isterice ale Ionutei: "Tanti Livia, azi Codrin s-a urcat pe garaj cu alti baieti!", "Tanti Livia, Codrin si-a aruncat tartina la cos!", etc., etc.

Apoi ceva neasteptat s-a intimplat. Furata de placerea puterii pe care o obtinuse atit de usor (putere exercitata asupra mea, dar si asupra alor mei si alor ei deopotriva), Ionuta a inceput sa faca literatura. Nu degeaba se spune ca puterea absoluta corupe in mod absolut. Tinara mea vecina de scara ilustra cu deplinatate acest principiu. Atragerea atentiei celorlalti, prin descrierea unei realitati nespectaculoase, nu mai satisfacea nevoia de senzational a Ionutei care ma transformase, in consecinta, treptat, intr-un personaj de thriller american. Codrin ajunsese "sa se bata cu elevii de-a douasprezecea" (cu zece ani mai mari decit el!), "sa fie fugarit de politisti prin curtea scolii, ca Pistruiatu’", "sa sara de la etajul doi al liceului", "sa joace carti pe bani" si "sa fumeze la veceu". Povestile Ionutei isi pierdura astfel complet credibilitatea, stirnind amuzamentul parintilor mei si jena alor ei. Din cind in cind, primea mingiieri consolatoare pe cap, aidoma sarmanilor cretinoizi. Rememorind peste ani intimplarea, am conchis ca exista in noi morbul manipularii celuilalt, chiar cu pretul mistificarii adevarului. Ne place sa simtim vibratia terorii in interlocutor si, ca atare, inventam, denuntam si crucificam, crezindu-ne, pentru o clipa, stapini pe cursul istoriei.

Au trecut decenii de atunci si i-am pierdut urma fruntasei pioniere Ionuta. Nu m-ar mira insa sa aflu ca, actualmente, e porta-voce pentru vreunul dintre marile partide de pe scena politica a tarii si ca are, asa cum sta bine oricarui stilp al societatii noastre liberale, un voluminos dosar la CNSAS.