Praf de stele

  Da, am fost vedeta. Pentru o perioada, limitata, din fericire, pot spune ca am gustat o lingurita din sentimentul acela mult rivnit de majoritatea celor care nu se simt bine in pielea lor si vor o alta.

Ce timpuri… Din cind in cind imi mai amintesc si ma pomenesc rizind. Eram atit de naiv sau predispus la incintare cind ma vedeam recunoscut pe strada… Situatiile in care ma aflam erau ridicole, pur si simplu, dar dorinta implinita de a fi remarcat, luat in seama, imi dadea incintare. Reuseam sa stau ore intregi pe net sa vad ce se mai spune despre mine. Ma enervam la maximum cind ma citeam birfit sau ma simteam flatat pina la cer cind ma vedeam laudat. Mi se recunostea, vezi, adevarata valoare.

Am spus ca „am fost" pentru ca acum nu prea ma mai recunoaste nimeni, eu fiind un fel de vedeta de liga a doua sau a treia, adica stiut doar de cei initiati, cei care stau toata ziua pe emisiunea respectiva, care conspecteaza si care isi completeaza eventualele goluri inerente unei fiinte vii, pe forumuri, de dimineata pina seara. Eram, altfel spus, vedeta gospodinei casnice, a fetelor nemaritate dependente de telenovele si a doamnelor care isi petrec toata ziua in fata ecranului, fie ca nu au ce face, fie ca meseria lor implica proximitatea unui aparat tv mereu deschis. Stiu, asta inseamna un procentaj insemnat al populatiei, dar nu suficient sa ma promoveze in Liga I.

Si mai eram ceva, eram eroul prietenilor si tuturor cunostintelor care se intilneau seara de seara si ma urmareau cu sufletul la gura incurajindu-ma, distrindu-se cu mine si pentru mine.

Am devenit o asemenea faptura mirifica in urma unui reality-show de pe un canal tv care atunci tocmai debutase in eterul romanesc. Nu sint sigur care inger m-a indemnat spre o aventura atit de sprincenata, cert este ca practic peste noapte m-am pomenit  chestionat, coafat, pozat, transportat si inchis intr-un studio care semana cu un apartament cu doua odai, ticsit cu tot felul de aparate de luat vederi care biziiau fara incetare, impreuna cu alti patru flacai pusi pe fapte mari. Stiu ca impopotonat cum eram intr-un costum de imprumut, cu pantofi largi tot de imprumut, ma straduiam din greu sa-mi tin echilibrul si sa-mi stapinesc transpiratia care imi iesea prin toti porii, incercind sa par cit mai natural. Lucru inutil, pentru ca foarte des ma pomeneam comportindu-ma ridicol, rizind minzeste, vorbind intr-o moldoveneasca neaosa ori impiedicindu-ma ca un stingaci ce eram.

Inchisi fiind exact ca la puscarie, fara acces la nimic care sa ne aminteasca de lumea de afara, avind de-a face doar cu noi insine, am ajuns, dupa aproximativ doua luni si jumatate, niste semiinstrainati. Nu stiam nimic decit ca trebuie sa ne prezentam ca niste catei de fiecare data cind suna un mesaj pe ecran, sa ne ridicam mincarea din hol si sa ne echipam inaintea fiecarei emisiuni in direct.

Am fost scosi prima data din locatie de Pasti. Atunci am simtit toti izbitura starii de-a fi vedeta. Cuvintul de ordine era „mare tam-tam". Pentru noi fusesera adusi bodyguarzi, masini si multe camere de filmat. Ni se facea loc prin multimea nerabdatoare sa intre in biserica. Auzeam ici-colo comentarii rautacioase: Cine mai sint si astia, dom’le! Era voce de barbat care clar ca nu urmarea emisiunea. Imediat insa era pus la punct de mai multe voci feminine care ne recunosteau si ne strigau pe nume. Eram socat si jenat, ma retrasesem intr-un colt de unde nu mai voiam sa ies. Ma mai lasam filmat din cind in cind din profil, sperind sa arat ca Eminescu, singur, pustiu…

Spre sfirsitul sejurului meu in reality-show-ul respectiv ni s-a dat voie sa vedem un film. Fara nici un fel de exagerare spun doua lucruri: unu, filmul era atit de slab ca acum m-as spala pe ochi cu detergent si detartrant daca as vedea trei secunde din el; doi, am plins de-am secat toti in timp ce-l vizionam si apoi inca pret de o ora. Abia dupa aceea am constatat cu stupoare, intr-un moment de iluminare, ca devenisem un imbecil. Timpul scurs in izolare ma transformase intr-un mare bou, intr-un simbol al platitudinii si idioteniei. Caracteristicile astea au durat ceva timp si dupa ce am iesit.

Odata cu revenirea la libertate am gustat din plin sentimentul de star. Eram recunoscut aproape oriunde mergeam, ma oprea lumea pe strada sa ma intrebe despre emisiune, sanatate si alte staruri tv, colegii mei adica, adevaratele vedete (eram pus laolalta cu cei din Liga I…), mi se faceau favoruri de catre necunoscuti, in fine, tot tacimul.

Punctul culminant a fost cind cineva, o domnisoara, m-a abordat pe mess sa ma ia la rost ca de ce ma dau drept Mine… (!!!). Cum indraznesc sa fur numele Meu, sa pretind a fi cine nu sint, adica Eu… De ce nu folosesc numele meu real? Nu mi-e rusine? Eu stiu ca eu fac asa ceva? A fost o conversatie dintre cele mai stupide avuta vreodata care a degenerat foarte repede intr-o cearta tipic forumista cu injurii si toate cele, in care incercam prin orice mijloace sa-i explic bietei fete indoctrinate ca eu chiar eram cine nu credea ca sint, adica eu… In zadar, totul era in zadar, nici o metoda, nici un argument nu putea sa o convinga. Dupa opinia ei, Eu nu aveam cum sa stau pe mess ca toata lumea pentru ca eram vedeta si nu aveam timp pentru asa ceva, fiindca programul Meu era cu siguranta mult mai incarcat si mai interesant decit o simpla conversatie pe banalul mess cu o oarecine, cum e ea… Eu trebuia sa fiu in locatii exotice, studiouri de filmat sau cluburi exclusiviste impreuna cu ceilalti ca Mine, facind si cheltuind multi bani, distrindu-ma, mincind mincaruri rare, purtind haine scumpe si consumind droguri. Eu trebuia, cu alte cuvinte, sa fiu in alt loc decit acolo, in fata calculatorului, intr-un loc ideal. Am zis, in ultima instanta, ca-i trimit poza cu buletinul meu. Nu m-a crezut. Din cite si-a dat ea seama, eram un smecher si puteam face orice modificare in photoshop… Buna incercare, ha! ha! ha!…  I-am propus sa ne intilnim, cea mai sigura solutie. A refuzat vehement: ea nu se intilneste cu orice pretins de pe Internet. Asta de fapt era si planul meu de la bun inceput, nu-i asa…? Am renuntat a o convinge cu inima indoita, frustrat la maximum de absurditatea situatiei: sa nu pot demonstra cuiva ca eu chiar eram eu… Strigator la cer! Ne-am despartit cu invective, acest fapt dovedindu-i, ca ultim argument, ca eu chiar eram un impostor…

Curind, foarte curind dupa aceea, mai precis dupa intilnirea de gradul III din piata cu citeva doamne foarte curioase, foarte insistente si foarte lipicioase, am inceput sa regret amarnic starea respectiva.  Nu-mi puteam imagina cum poti deveni dependent de asa ceva, de atentia atitor oameni, o atentie cu totul superficiala si nerealista. Nu poti face nimic fara sa fii observat, studiat, criticat; e o pierdere a identitatii inimaginabil de frustranta.

Si atunci am hotarit sa devin scriitor, adica o persoana total necunoscuta…