Premiile Asociatiei Scriitorilor din Iasi sau cum am inceput sa cred iar in coincidente

Exista coincidente si exista coincidente, ar spune un englez. Adica unele chiar nu pot fi explicate decit printr-o farsa a hazardului, in vreme ce altele confirma o logica a mersului lumii, a destinului, o conjuratie previzibila a astrelor; in fine, mai sint si unele care bat la ochi si miros a coterie, a mizerie levantina. Eu unul nu prea sint dispus sa dau credit ideii de coincidenta, cred ca totul se poate explica intr-un fel, mai in gluma, mai in serios. Apropo, linia asta dintre gluma si seriozitate nu este nici ea foarte vizibila uneori; ba am impresia ca este cu atit mai firava cu cit situatia devine mai grava.

Pare ambiguu? De acord. Pentru a ne lamuri, sa luam citeva exemple, unele mai vechi, altele recente de tot.

Retin dintr-o carte a Alexandrei Tomita despre protocronism ca una dintre "dovezile" intiietatii romanesti pe plan mondial ar fi fost realizarea dirijabilului de catre un oarecare D. Popescu, la inceputul secolului al XX-lea. Cum nu am cartea la indemina in acest moment, incerc sa-mi reactualizeze informatia cu ajutorul sfintului Google si singura sursa o descopar… unde credeti? In revista Romania mare. Coincidenta? N-as prea zice. Protocronism, revista Saptamina, Vadim Tudor, Romania mare… mda, lucrurile se leaga. Dar sa spunem ca am lua de buna informatia. Sa acceptam ca, intr-adevar, un lacatus pe nume Popescu ar fi inventat celebrul dirijabil, iar aceasta isprava si-ar fi arogat-o mult mai celebrul azi, pe nedrept, conte Ferdinand von Zeppelin. Ei bine, si daca asa s-ar fi intimplat lucrurile, tot era in logica fireasca a bunului simt ca dirijabilul sa poarte numele uzurpatorului bietului Popescu. Si stiti de ce? Pentru ca in 1968 a luat nastere una dintre cele mai mari formatii din istoria muzicii rock, Led Zeppelin. Iar aceasta nu ar fi putut inregistra sub nici o forma piese precum Stairway to Heaven, Whole Lotta Love, Black Dog, Gallows Pole, Achille’s Last End daca s-ar fi numit… Led Popescu. Prin urmare, a fost abuzul contelui Zeppelin o simpla coincidenta? Merg mai departe cu suspiciunea: a fost oare moartea, in urma unei explozii, in 1905, a lacatusului Popescu, o biata coincidenta? Desigur ca nu. Viata aranjeaza lucrurile in asa fel incit sa pregateasca aparitia unor momente iesite din comun, cu adevarat memorabile.

Dau un alt exemplu, mult mai banal. Acum doua saptamini ma indreptam, impreuna cu prietenul meu Cosmin Ciotlos, spre Biblioteca Astra din Sibiu, unde urma sa participam la decernarea premiului Iustin Panta din cadrul zilelor revistei Euphorion (ca sa fiu corect, nu uit sa precizez: de invitat ne invitasera Radu Vancu si Dragos Varga, redactorii Transilvaniei, la colocviile excelentei reviste academice pe care o fac). Ei bine, la un moment dat a trebuit sa traversam un parc din centrul orasului. Unul plin de copaci inalti, seculari imi vine sa scriu (si chiar asta fac). Toate bune si frumoase, doar ca si copacii aceia, seculari cum erau ei, erau plini, la rindul lor, de ciori neseculare (ori mai stii?), foarte putin respectuoase. Prin urmare, auzeam pe linga noi tot felul de pleoscaituri ingrijoratoare. Ploua dens cu gainat. O adevarata idila, ce mai, ne simteam in plin bucolism citadin. Grabind pasul, am razbit la lumina si am facut inventarul: eu eram curat cum pornisem de la pensiune, in timp ce hainele lui Cosmin erau pestrite. Si doar merseseram unul linga altul (doar ca nu ne tineam de mina…) Pe el il nimerisera ciorile, pe mine nu. Coincidenta? Nu cred nici de data asta. Starea de spirit a prietenului meu nu era dintre cele mai glorioase. Mie imi merge, recunosc cu modestie, ceva mai bine. Deh, om insurat, fara complicatii… Cind te ia la tinta o pasare, se spune ca vei avea noroc. Ciotlos avea nevoie de norocul asta mai dihai decit mine. Prin urmare, ciorile l-au ajutat, i-au dat un imbold. Tot ce sper e sa nu fi fost in zadar, dar mai stii? Pe scurt, iar resping ideea unei simple coincidente.

In fine, ultimul si cel mai serios exemplu mi l-a oferit stirea acordarii Premiilor pentru anul 2009 ale Asociatiei Scriitorilor din Iasi. Nu am timp si chef sa comentez acum nominalizarile si premiile. Impresia generala e cea cu care, din pacate, am fost obligati sa ne obisnuim de ani buni: cu vreo doua exceptii, menite sa salveze aparentele, premiile astea se dau in cerc inchis; cine a fost in juriu anul trecut a luat anul asta, cine a luat premiu anul trecut e in juriu anul acesta, si tot asa se invirte roata. Nimic nou pe frontul de Est. Nu-i vorba, cam la fel se prezinta situatia la toate asociatiile din provincie, de aceea aceste premii nu au nici o greutate. Doar ca de data asta regula s-a schimbat la Iasi. Totul a fost cum ne si astptam, dar cu o exceptie simbolica. De fapt, ca sa revin la tema acestui articol, exceptia reprezinta o… coincidenta. De data asta nu am nici un dubiu, mintea mea nu poate scorni nici o explicatie oculta, nici o logica tainica, ironica, apta sa aranjeze lucrurile din culise. Citesc in presa componenta juriului, din care face parte si Nicolae Sava. Citesc si lista premiilor. Unul dintre cele doua Premii de Excelenta l-a luat chiar… Nicolae Sava. Coincidenta? Fara doar si poate… Doar un invidios mefient ar putea banui altceva.

Si iata cum, din fericire, incep sa cred din nou in coincidente.