Pretul de CV al binetei

Ce m-am amuzat zilele trecute! Drept ca reactia mea s-a dovedit in cele din urma putin cam tembela, dar ca prim puseu, ca sa zic asa, o gasesc inca valabila. Vorbeam cu un profesor de fizica, ditamai doctor, decan chiar, deci bine situat, cum se vede, in domeniul sau. Daca i-am scociori prin CV, am da, fara indoiala, de o gramada intreaga de regalii: participari la conferinte, titluri, brevete de inventie s.a.m.d. Nu m-am lasat niciodata impresionat prea tare de niste randuri puse pe-o coala, fie si formatate cu pricepere intru seductia eventualului lector (de obicei, un angajator sau, ca in cazul subsemnatului, cineva din presa). Intre omul in carne si oase, insa, si fantasma lui birocratica (iau termenul intr-un sens bun, admitand ca-l are!) exista, aici, o foarte plauzibila corespondenta, CV-ul in chestie organizand doar un comportament usor exuberant si o ironie frecvent coroziva – ambele, marci ale unui preaplin launtric, ca sa folosesc termenul unui critic literar de la noi. Omul, cu alte cuvinte, e serios si pe competenta lui se poate paria. Si cu toate acestea, na, nu m-am putut abtine sa nu pufnesc: era prea mare presiunea incredibilului, prea disproportionat mi s-a parut raportul dintre termenii ecuatiei…

Bag seama insa ca limbajul fizicianului m-a contaminat! Sa stam stramb si sa judecam drept, fara parti-pris, de la o altitudine care musamalizeaza asperitatile. Ce avem? Pe de o parte, un targ mai rasarit de provincie (care isi spune, totusi, orgolios, capitala nordului!), cu drumuri desfundate si case saracacioase, cu oameni imbracati, cei mai multi, cenusiu si purtand catre tinte numai de ei stiute niste fete impietrite, localitate care, din survol, arata, probabil, inca mai deprimant, stransa cum e sub acoperisuri serbede (multe inca de pe vremea lui Hrusciov, pariez!). Pe de alta… Spun din auzite & citite (pe Net, mai cu seama): un ceva fara de capat, din sticla, beton si asfalt, intesat de masini, strapuns de cabluri, incastrat definitiv intr-o retea nevazuta dar inexorabila prin recursul ei la vitalitate – o entitate imensa, sistem de sisteme, pe care mintea omului n-o mai poate patrunde, chit astronomic in burta caruia traiesc noroade si pufaie mecanisme. Daca le-am putea alatura, despartindu-le printr-o carare ingusta sau poate nici macar atat: printr-un fir ruginit de sarma ghimpata, care sa tina in viata sugestia de ireductibil (si chiar de ireconciliabil), am vedea pe data ce prapastie monstruoasa de „mode si vremi" e intre cele doua lumi. Cam asa arata, la o scara perceptibila, o trotineta de lemn langa un Bugatti. Sau, spre a fi in deplina concordanta cu zona la care am tot facut pana acum aluzie, langa o Honda.

Pentru ca despre indepartata Tara a Soarelui Rasare este vorba, despre lumea aceea clipocind din biti si relee micronice. Am ras, spuneam, involuntar, afland ca profesorul, cu toata stiinta lui de carte, a voiajat la finele verii trecute tocmai la Tokyo, ca sa le conferentieze niponilor despre… nanotehnologie! El, un basarabean. Ce fel de pepeni, m-am intrebat atunci, dandu-mi seama progresiv ca-l jignesc (dar asta e: sintaxa ne poseda uneori mai abitir decat demonii), poti vinde gradinarului? Pai, foarte buni, afla-se, demni de pretuirea lui sincera. Nu le-a inaugurat Antioh muscalilor poezia culta? Inaugurat. N-a facut tatane-sau, la turci?… Facut. Imaginatia te poarta repede pana hat la Milescu Spatarul. L-am putea, la o adica, cita si pe Cioran, cu formidabila sa lectie de stil administrata francezilor. O statistica (prezumtiva deocamdata, desi ar merita toata atentia sociologilor) care confirma capacitatile noastre funciare („nasc si…"!), dar ne arata in acelasi timp si bovarismul. Trebuie sa mergem mereu undeva pentru a ne afirma, mereu colo, nu ici, in preajma, langa ai casei, cum ar veni, sta mantuirea noastra. Cine a auzit in orasul gropilor si miasmelor care l-au oripilat candva pe Bogza (de persista, iacata, pana in prezent) de nanotehnologie? Pentru consideratia vecinului de palier, altminteri inutila, trebuie sa dai ocol prin arhipelag. Binetea aproapelui se castiga, la noi, cu notorietate grea, de peste mari si tari…