Prezentul sacrificat pentru o himera – viitorul

In dimineata premergatoare Duminicii Pastelui am avut surpriza si bucuria de a-mi incinta ochii cu o explozie de flori in gradina. Caisii si ciresii s-au intrecut in a etala ceea ce este mai frumos in lumea aceasta, florile. Oricit de preocupat ai fi cu iuresul zilnic in care traiesti, te opresti din toate si ochii transmit spre creier bucuria indusa de frumos.

Evident ca frumos este si un tablou, o sculptura, o carte, dar toate sint lipsite de viata si, mai ales, de miracolul trezirii la viata.

Primavara prepara in tainice procese lasate de Dumnezeu minunea eternitatii. Viata care invinge moartea, bucuria reinvierii si perpetuarii zidirii Creatorului. Natura in acest an pare foarte grabita si ne da impresia ca ceva neobisnuit s-a produs in lumea aceasta, prea preocupata cu lucruri neesentiale. Omul uita ca timpul trece si niciodata n-o sa fie multumit de modul cum l-a irosit. Bucuria momentului a fost abandonata si viitorul ipotetic pune stapinire definitiv pe agitata noastra viata.

– Mi-am sacrificat prezentul pentru un viitor neclar pe care nu-l poti atinge niciodata, meditez uitindu-ma la florile de cires.

In viata mea bucuria momentului nu mi-a fost dat s-o simt in plenitudinea ei. Susurul unui riu de munte, culorile de toamna tirzie care scalda versantii muntilor nostri, o jivina preocupata de treburile ei zilnice, un vultur care imparateste vazduhul, toate le-am receptat mereu in viteza. O albina, vesnic la munca in folosul meu, n-a fost inteleasa in profunzime.

Tot ce Dumnezeu ne-a dat pe lumea aceasta este perceput superficial, in fuga si fara un minim efort de concentrare.

Este paradoxal ca mintea noastra, atit de laborios conceputa de Creator, nu poate selecta esentialul vietii dintr-o animalica existenta.

Omul prefera adesea o stare de nefunctionalitate normala a mintii, in dauna unor trairi spirituale sublime, unice. O plimbare printre ciresii infloriti, acompaniat de inconfundabilul biziit de albine te poate face sa ajungi la esente meditative in care sa simti adevarata fericire.

Poate cea mai grava eroare de apreciere la om este neputinta de a defini fericirea. Fericirea este o Fata Morgana. Desi o poti descrie, o poti defini cu precizie, niciodata cind te apropii de ea nu este ceea ce ai crezut tu ca este.

Fericirea, in construirea careia iti irosesti tineretea, viata in final, nu poate fi atinsa decit de cei care au estimat-o cu multa modestie. Si nici atunci nu este decit un surogat de fericire.

– Cam putine albine pe frigul acesta, constat privind atent florile.

Putine albine, putina polenizare, deci mica recolta de cirese. Preocupare prosteasca, menita doar sa-mi strice bucuria acestei dimineti magnifice. In fond, de ce mi-ar trebui mai multe cirese?! De fiecare data invit rudele la cules cirese si tot ce culeg duc acasa la ele.

Realizez imediat ca am derapat de la bucuria indusa de marea renastere produsa de primavara. Ma autoflagelez si concluzionez ca cel care imi strica prezentul pentru un incert viitor sint chiar eu. Imi este putin ciuda ca nu ma pot penaliza.

Melcii, preocupati si ei cu treburile de primavara, se grabesc (de, in felul lor) spre destinatii enigmatice.

– Mama, dar multi mai sinteti, constat putin surprins.

Sageata din computerul meu din scafirlie ma pune in fata unei mari probleme.

– Melcii sint foarte daunatori…

Ma gindesc cum sa scap de ei, adica, mai pe sleau, sa-i omor.

Florile de cires, de cais, biziitul acela inconfundabil, toate au disparut.

– Exista o otrava, var… si alte chestii de asasinare in masa a melcilor.

Ma scutur putin, incerc sa ma trezesc, sa ma abat de la gindurile mele ucigase.

Aproape ca am reusit, totusi, din cind in cind mai calc cite un melc.

Parul are un pamatuf de floricele si sint vizibile. Oare cind au aparut? Ce rosu delicat au butonasii aceia grabiti sa se desfaca! Visinii stau gata, gata sa explodeze. Mii de butonase cu albul lor abia vizibil sint gata sa pregateasca totul pentru visinata.

– Ce o sa fac cu atita visinata? Ce s-a mai imbatat Relu cu visinata! Bea lacom, cam cu lacomie de betiv. Boul, si-a batut apoi sotia cu salbaticie.

Ma scutur si din nou sint suparat pe mine.

– Acum birfesti omul. Ti-a intrat in casa si… In fond, tu ii turnai in pahar, nu?

De nervi, mai strivesc un melc.

Incerc din nou sa simt primavara, sa aud cum isi prepara in laboratoarele sale exploziile de viata. Sa invat din generozitatea acestui anotimp. Sa inteleg ca primavara este a tuturor, ca nu apartine nimanui. Este mama florilor, dar si a gizelor, a melcilor, a daunatorilor si a tuturor celor care doresc sa traiasca pe acest pamint.

Fiecare isi revendica dreptul de a trai. Doar omul, acest diabolic animal, nu mai incape de alte vietati, plante, bacili, virusi. Doar el da cu flit, cu ierbicide, fungicide, penicilina, streptomicina, canamicina si alte sute de otravuri. Sa domneasca doar el, sa se simta bine pe pamint doar el, sa taie si sa spinzure nepedepsit.

Dar Dumnezeu are grija. Mai o holera, mai o ciuma, mai o Ebola, o SIDA si alte chestii sofisticate. Sa aiba de lucru. In plus, cea mai mare pedeapsa pentru om este ca si-a pierdut fericirea. Nu, nu a luat-o Dumnezeu. Fericirea a pierdut-o pentru ca nu stie sa o gaseasca. Omul stie sa-si traiasca viata, dar nu stie sa-si traiasca si sa pretuiasca clipa.

Publicitate și alte recomandări video