Privind realitatea sub fusta…

M-am tot gindit cu ce articol sa inchei anul si mi-am spus ca nimic nu este mai potrivit de sarbatori decit sa fugim de zgomotul obisnuit si sa ne refugiem in linistea lecturii. Unora li se intimpla frecvent, pentru altii insa, timpul liber ivit acum s-ar putea sa reprezinte unica ocazie… De ce sa o pierdeti? Cum lui Emil Brumaru editura Polirom i-a publicat, in acest an, primele doua volume de Opere, iata si prilejul cel mai potrivit pentru a face aceasta alegere…

Emil Brumaru este un poet complet maturizat inca de la primul volum de Versuri. Ca si la Leonid Dimov sau, inainte, la Arghezi, nu se poate discuta despre o evolutie propriu-zisa in opera sa. Toate coordonatele poeziei sint de gasit in prima carte, poate chiar cea mai buna dintre toate. Ochiul cascat, ca in copilarie, catre lume, mareste contururile si atribuie greutate flamanda materiei, in cea dintii Elegie: „O, vechi si dragi bucatarii de vara,/ Simt iar in gura gust suav de-amiaza/ Si in tristetea care ma-nconjoara/ Din nou copilaria mea viseaza:/ Ienibahar, piper prajit pe plita,/ Pesti grosi ce-au adormit in sos cu lapte,/ Curcani pastrati in zeama lor o noapte/ Spre o delicatete infinita,/ Ciuperci cit canapeaua, in dantele,/ Icre cu bob balos ce ochiu-si casca,/ Aluaturi tapisate, crescind grele/ Intr-o dobitocie ingereasca,/ Moi miezuri de ficati in butoiase/ De ou de melc, inlacramate dulce,/ Mujdeiuri ireale, sunci gingase/ Cind sufletu-n mustar vrea sa se culce,/ Si-n ceainice vadindu-si eminenta/ Prin fast de irizari si toarte fine/ Ceaiuri scazute pina la esenta/ Trandafirie-a lucrului in sine". Niciodata poezia noastra nu a inregistrate astfel de viziuni in care gastronomia devine diafana prin exces, in care materialitatea cea mai concreta capata irizari spirituale, iar opulentul devine subtil gratios. Procedeul este proustian, iar perspectiva aceasta baroca (mai corect spus, manierista), specifica poeziei lui Brumaru, se explica prin amestecul senzatiilor care se inghesuie oximoronic, stimulate de melancolie, in memoria contemplatorului. Intreaga poezie a lui Brumaru, chiar si aceea intens erotizata, poarta patina melancoliei, a tristetii care-l indeamna pe poet sa caute alinare sub faldurile/ fustele generoase ale realitatii vizibile.

Un scurt poem, un Cintec naiv, impinge intensitatea perceperii pina la erotizarea realului. Emil Brumaru este un poet al sugestiei gracile, nu al denotatiei brutale: „Fecioarele se incurcau in gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Si ne era la toti atit de lene.// Torceau femei de angora in pat.// Si-ncet sufletul nostru-a capatat/ Ape adinci cu lustru-ntunecat". Asocierea feminitatii cu miscarile lascive ale felinelor, lenea, care e un preludiu cum nu se poate mai nimerit, creeaza o atmosfera nu doar linistita, ci si incarcata de erotism. Doar ca sexualitatea, de cele mai multe ori latenta, rareori implinita, este, pentru Emil Brumaru, o cale de cunoastere, nu o gimnastica si un schimb reciproc avantajos de secretii, asa cum o concep masculii inculti sau pustanii neexperimentati. Totul se rasfringe in spirit, totul e purificat prin aceasta filtrare, iar actul erotic, atunci cind se concretizeaza, se apropie de venerarea femeii, capatind aspecte de misticism, fie el si lubric. Deocamdata avem doar premisele acestei perceperi a actului erotic ca o transfigurare, intr-o ordine mai pura, a materialitatii realului.

Detectivul Arthur si Julien Ospitalierul sint alter ego-uri ale poetului, care au in comun aceeasi privire care strabate dincolo de pojghita lucrurilor. In poezia lui Brumaru, metafizica devine extrem de fizica, daca ma pot exprima astfel, in sensul ca depasirea realului care poate fi perceput senzorial se face printr-o adincire in acesta, nu printr-o depasire ferma a lui. Dincolo inseamna dincoace. De aceea, aceste pseudo-personaje, de fapt instante lirice, voci elegiace isi intretaie discursurile si alcatuiesc un scenariu poetic elegiac. In testamentul sau, detectivul Arthur amesteca voit registrele, lipseste obiectele de contururi, ajungind la obtinerea esentei in retorta perceptiei acute ca laserul. „Trebuie sa stai mult timp singur ca sa poti auzi lumina", recomanda el, dind in vileag apoi o parcela inefabila a lumii sale, de uz personal: „Un scaun poate fi si linistea vacilor, zgomotul unui parfum, taierea piersicilor cu fierastraul si-a zilei cu o femeie carnoasa". Nu e nimic dadaist sau suprarealist in astfel de „privelisti", ci doar o denaturare melancolica a lumii, o debarasare a privirii de prejudecatile cunoasterii rigide. Lumea aceasta nu incape in categorii, nu accepta clasificari; Brumaru, si „personajele" sale nu mai putin, este un visator incurabil sau un oniric, dar nu in sensul doctrinar al lui Tepeneag si Dimov. El are tendinta de a corecta permanent realul, de a-l face mustos, esential, plin de miez. De aceea, Reparata, elogiata in poeme admirabile, are, precum Avva, femeia-arhetip din Calcanul lui Günter Grass, trei sini. Erotismul sau este didactic si, pentru a fi degustat deplin, presupune initierea.

Universul lui Emil Brumaru este unul intens erotizat, dar cast totodata. E vorba de o sexualitate latenta, pe care poetul doar o viseaza, dupa care tinjeste si care ii inteteste timiditatea. Nu e nimic vulgar in aceste scenarii in care actul e unul naiv, curat, nepervertit de nici o morala. Singura morala este aceea a iubirii sau a erotismului care, firesc, atinge uneori cote atit de intense, incit nu se mai lasa justificat de nici o etica.