Reversul unei victorii

Am citit de curind, pe http://www.gazeta.ru, un foarte interesant comentariu apropo de efectele razboiului ruso-georgian. N-as fi intrezarit o legatura intre – s-o spunem generic – proiectilul trimis spre tinta si ceea ce as numi deocamdata solitudinea in absolut a agresorului; intre violenta si autarhie. Si n-as fi banuit, de asemenea, ca victoria poate sa aiba un revers atit de dezolant. Multi l-au acuzat pe Saakasvili, indata dupa declansarea ostilitatilor, de imprudenta, i-au imputat eroarea de calcul (Rusia n-ar fi intervenit etc.), dar acum, in lectiune retrospectiva, faptele capata o coerenta de fier si se reveleaza din ce in ce mai distinct premeditarea. Anticipind demonstratia, se poate spune ca invadarea Osetiei e o subtila – si extrem de exacta – diversiune a lumii nord-atlantice. Sau, mai bine zis, o hirtie de turnesol, care pune in evidenta precaritatea in linie istorica a colosului de la Rasarit.

Un bilant la indemina tuturor este indepartarea Rusiei de Occident, ceea ce a sugerat, in mod previzibil, inceputul unui nou razboi rece. Dar, spune comentatorul (Semion Novoprudski), distanta a crescut egal si in raport cu Orientul. Devenind, in fine, limpede ca nu-si va insusi valorile europene, transformindu-le in atitudine organica (aceasta ar fi conditia), e tot atit de univoc ca fosta superputere nu se poate apropia nici de polul opus. Ea este echidistanta si fata de Europa, si fata de Asia. Pozitia in intermundiu a cultivat elitei ruse iluzia – periculoasa – de exclusivitate si, probabil, explica intr-o proportie apreciabila mesianismul slav dintotdeauna.

In urma cu 7 ani (cifra si termen nu fara un anume tilc simbolic, evident), dupa ce SUA pierdeau turnurile gemene, Rusia a intreprins, cum spune site-ul, „poate cea mai ferma incercare de a se apropia de valorile occidentale": presa libera realmente, multipartitism, un parlament in sensul deplin, adica operational al cuvintului, plus caracterul opozitiv, excluzind obedienta, al puterii executive. Premisele acestea anuntau un viitor in sensul caruia Rusia a facut, de altfel, pasul de a sustine SUA in lupta acestora cu terorismul mondial, pas urmat de participarea la operatiunea de lichidare a terorismului in Afganistan. „Dar cresterea permanenta a preturilor la petrol, care a resuscitat vechile ambitii imperiale ale elitei ruse, concomitent cu stilul nedisimulat sovietic al puterii cekiste a lui Putin pe plan intern si cu faptul ca Occidentul s-a dovedit nepregatit sa se apropie de Rusia au condus spre indepartarea treptata a celor doua civilizatii una de alta".

O idee surprinzatoare, dar foarte plauzibila si chiar probanta practic este contrastul dintre fond si forma in cazul Rusiei. Elita ei zace asa-zicind de bovarism evropienesc. Televiziunea e in sensul acesta mimetica fara scrupul (cu drept de privitor o spun), cinematograful rusesc este, cu mici – si nesemnificative – exceptii, o copie a Hollywood-ului, protipendada merge in Occident dupa cumparaturi si, cind poate, nu pregeta sa-si adjudece imobile acolo: o Chirita al carei card e ticsit cu zerouri. In acelasi timp, aliati ai Rusiei sint tari precum Siria si Iran; politicul moscovit se bate pe burta cu despoti din lumea a treia. Hazul – lugubru – e ca de ceva timp si-au facut aparitia pravoslavnicii radicali, care detesta in egala masura si Orientul, si Occidentul; si pe catolici, si pe musulmani…

In descendenta acestei idei (a contrastului dintre predispozitia funciara si practica curenta) trebuie privita si agresiunea asupra Georgiei: rusii vad, ca in revoluta medievalitate, in multimea teritoriilor supuse o dovada a fortei proprii, desi, vai, nu mai sint capabili sa asigure nicaieri in afara propriilor hotare (iar uneori nici in marginile acestora, cum arata istoria recenta) pacea si conditiile propice dezvoltarii unor raporturi chiar uzuale intre oameni. Amicitia cu Hamas n-a contribuit si nu contribuie in nici un fel la reglementarea situatiei in regiune. Asijderea, raptul Osetiei de Sud si Abhaziei nu inseamna, implicit, si o apropiere de bastinasi. Cu superbia unicitatii si rivnind sa-si aproprieze teritorii si popoare, Rusia le este – inca un paradox – refractara mental, inchisa in propria gaoace culturala.

Cu alte cuvinte, nefiind, in sine, nici Occident, nici Orient, Rusia nu poate fi nici puntea de legatura intre aceste lumi, dupa cum ambitioneaza. Modelul sau economic si cultural nu incita pe nimeni. Orgolioasa sa nu semene nimanui, nimeni – de la polul opus – nu simte dorinta sa preia macar ceva din tiparul sau. Perdanta in planul imediat, al armelor, Gruzia, s-ar zice, arunca Rusia intr-un hau metafizic. De-acum incolo se va putea vorbi de singuratatea unei tari, nu doar a unui om…