Romani deprimati

Am petrecut, in primavara, o saptamina superba printre romani deprimati. Nu, nu erau saraci, nici macar strimtorati, n-aveau motive de neliniste privind viitorul lor si al familiei, nu erau crispati, vorbeau de criza care se apropia cu oarecare detasare,  stiau ca pot traversa perioada dificila fara costuri enorme. Nu faceau caz, cei mai multi, de relativa lor bunastare, nu afisau  ostentativ disponibilitatile lor materiale, nu sfidau bunul simt nici prin achizitii  si nici prin consum. Se adunasera sa se bucure impreuna, sau macar pe cupluri, familii, grupuri, de o scurta vacanta.  Romani din clasa mijlocie, dispusi sa investeasca ceva (nu prea mult) intr-o saptamina de voiaj si culturalizare, in timpul vacantei de Pasti. O oferta de criza, nimic spectaculos. Unii erau sigur avizati si interesati cultural, altii doar vag disponibili pentru bunuri culturale si peisaj civilizat; diversi, dar toleranti unii cu altii, dispusi sa cedeze, non-conflictogeni. Li se citea pe chip o  bucurie izvorita din dorinta de a se simti europeni, macar o saptamina. Au suportat bine lungul voiaj inceput la ora sase dimineata in Bucuresti si incheiat, in prima zi, spre miezul noptii, la un hotel de la periferia Budapestei: traversarea tarii in autobuz, cu toate inconvenientele acestei calatorii lungi si obositoare pe drumurile noastre nationale, pe care le stim cu totii, oprirea pentru masa intr-un han cam prapadit, dar relativ ieftin. I-au multumit chiar micile halte de ajustare pe la statii PECO, trebuie sa marturisesc, destul de civilizate. Nu s-au entuziasmat cind am trecut vama fara obisnuitele intirzieri si tracasari din anii trecuti. Erau pregatiti sa reziste si au facut-o. Conversatii usoare, pe cupluri, grupuri sau cu toti ceilalti, discutii decente, nimic strident. Ton moderat.

S-a  instaurat insa o oarecare tacere meditativa dupa ce am intrat in Ungaria. Partea dinspre noi a tarii vecine nu e mai prospera, casele nu-s mai aratoase, satele nu-s deosebite de cele din Ardeal, uneori  se ghiceste chiar o pauperitate greu de mascat. Restaurantele stradale nu sint ostentative, nimic nu atrage cu deosebire atentia. Lume putina pe strazi, agitatie redusa, doar mai multa ordine in circulatie. Si curatenie – absenta gunoaielor, pungilor de plastic, hirtiilor. O normalitate dezarmanta,  o stare de functionare si atit.  Si inca un amanunt care ne-a uimit pe toti: la margini de paduri sau liziere de copaci, prin luminisuri, chiar pe semanaturi,  nu departe de sate, cirduri mai mari sau mai  mici de caprioare, trei-patru pina la cinci-sase.

Si, din cind in cind, fazani deloc speriosi. Ceea ce inseamna ca aceste vietati nu sint haituite, nu se simt amenintate. Poate mai ales acest amanunt i-a facut pe toti ginditori si reflexivi. Am remarcat la cei din autobuz o evidenta retragere in sine,   abandonarea conversatiilor binevoitoare. S-a instalat tacerea.

Deosebirea era frapanta. Cu citeva ore inainte traversasem un cimp, dintre Arad si Bors, invadat de pungi de plastic, de peturi, de mizerie cu care se convietuia confortabil. Si ciini vagabonzi pe ogoare, solitari sau in grupuri de asalt, haladuind bezmetici, probabil infometati. Iar asta in partea cea mai civilizata a tarii. Mai in interior a fost si mai provocator. La toate parcarile, citiva ciini lesinati de foame sau  lenevind, satui, dupa ce au fost omeniti de trecatori. Si cersetori sau fel de fel de indivizi si individe care-ti ofera ceva sau  formuleaza cereri de ajutor. La autogara Deva, linga gara, popas obligatoriu pentru cei ce tranziteaza, o lume agitata si pestrita, agresiva, grupuri pitoresti care racnesc din rarunchi cu frenezie si o promiscuitate care te anesteziaza. N-am vazut un McDonald mai mizerabil nicaieri in lume. Cineva incearca o justificare: vine Pastele, e agitatia dinainte. Sa treci de la acest peisaj intr-o lume normala, desi si acolo venea Pastele, este intr-adevar stresant. Si firescul, naturaletea, poate strica echilibrul intern. Te poate deprima.

De la Budapesta spre Austria e si mai dezolant: autostrada perfecta, nimeni n-a furat gardurile de sirma, totul e la locul lui, dezgustator de ordonat. Ordinea si normalitatea pot actiona ca niste stresori neasteptati, parca necuveniti. Mi-a spus odata, demult, prietenul meu Liviu Rusu, muzeograful acela mare si blind, dupa ce a vizitat Elvetia: au o ordine deprimanta!

In Austria a fost si mai descurajant. Restaurantele acelea de pe marginea autostrazii, civilizate si oferind prompt de toate, toaletele curate, parcurile din jur, pline de flori, toate dereglau obisnuintele,  intristau, descumpaneau, tulburau. N-am sa vorbesc despre muzee, expozitii, case memoriale, asezari medievale adaptate turismului modern, nici despre curatenia agresiva de peste tot. Dar Tirolul chiar e stresant: sa  te plimbi printr-un sat, transformat din localitate de crescatori de vite in destinatie turistica, cu mici hoteluri si pensiuni, in care mirosul grajdului inca persista, si sa nu vezi o hirtie aruncata, o punga, un pet, nici un individ care umbla agitat si fara rost de ici-colo si nici un betiv, asta chiar e deranjant. Sa nu mint, seara se adunau prin baruri oameni care beau si vorbeau tare. Dar englezeste.

Punctul culminant a fost la intoarcere. La citeva zeci de kilometri inainte de granita noastra, soferii autobuzului ne-au oprit la un punct de popas care nu oferea decit sursa de apa, toalete si un mic parc, cu banci din lemn artistic lucrate, izolate sau grupate, pentru cupluri sau mici societati. Cosuri de gunoi golite recent, nici un rest de plastic, hirtie la WC, cuvete cu apa curenta. In cimp, fara supraveghere. Nici o inscriptie indecenta, nimic care sa tradeze gustul destructiv al cuiva. Ni s-a dat timp de odihna si tigara, un sfert de ora. S-au format mici grupuri, discutau cu glas scazut, unii nici nu participau. Taceau, preocupati. Intr-un grup mai numeros, o familie din Bicaz  povestea despre un parapet de lemn, construit cu maiestrie, spre baraj, care a fost demontat si furat intr-o noapte si despre vecinii care-i incalcau mereu proprietatea si se temea sa-i reclame. O deprimare generalizata, dupa o saptamina de vis.

Readuc, din memoria de lunga durata, episoadele descrise mai sus atunci cind vad cum unii agitatori (sindicalisti, politicieni) indeamna, cu lozinci mestesugite, la actiuni civice de …demolare. N-am vazut unul care sa initieze o campanie de eradicare a mizeriei din jurul nostru, sperind ca va urma stingerea celei din interior. Poate sint, dar eu nu stiu niciunul.