Sah etern cu Mihai Codreanu

S-au implinit, pe 23 octombrie, 50 de ani de la moartea lui Mihai Codreanu, figura singulara in literatura romana. Prestatia sa poetica a frapat prin faptul ca autorul a cultivat, toata viata, o singura specie lirica: sonetul. Impreuna cu Eminescu si Voiculescu, Mihai Codreanu formeaza triunghiul de aur al sonetismului romanesc.

Criticii literari, scriitorii importanti ai vremii i-au remarcat singularitatea si originalitatea. Codreanu a consacrat cite un sonet fiecarei statui importante, fiecarui loc incarcat de istorie si legenda, Iasului insusi. A trait in mijlocul unui climat cultural efervescent si a creat el insusi o ambianta propice artei, literaturii. Dar,cu toate astea, odata cu trecerea vremii, locul sau in istoriile literare a scazut si a tot scazut, pina la citeva rinduri, iar in unele a disparut de tot. La ora actuala, Mihai Codreanu este un scriitor aproape uitat, iar pentru tinerele generatii – complet necunoscut. El n-are nici macar soarta lui Topirceanu ori a Otiliei Cazimir care, scriind versuri mai accesibile, mai pe gustul publicului larg, au sansa de a fi cititi, recitati, desi si ei, ca atitia altii, au disparut din manualele scolare.

Surpriza a fost sa descopar (mi-a atras atentia o nepoata) intr-un manual de clasa a III-a (sau a IV-a?) un superb sonet, care incepe cu versul: „Iisus veni la masa mea intr-o seara". Copiii il invatau pentru a-l recita de Sarbatorile Pascale. Dar de aici mai departe, pina in clasa a XII-a, Codreanu nu mai e amintit nicaieri, asa incit bacalaureatii habar nu au ca a existat un poet cu acest nume. Mai degraba au auzit de un alt Codreanu, de trista faima. Scurta dar densa mea experienta de muzeograf la Vila Sonet mi-a oferit exemple, ca sa zic asa, revelatoare. Intr-o zi de vara, cum stam in ceardacul Casei-muzeu – acolo imi petreceam verile – am observat doi tineri (un baiat si-o fata ) fotografiind de zor, din toate unghiurile, Vila. Am presupus ca-s studenti la Arhitectura sau, poate, de la Citadin, cum se mai intimpla.

De altfel, acum citiva ani, cind dl. Ionel Oancea era arhitect-sef al orasului si avea o rubrica in „Ziarul de Iasi", poza Vilei a aparut la gazeta, ca exemplu de arhitectura armonios integrata peisajului; doar ca nu se mentiona ca e vorba de Casa-muzeu a poetului Mihai Codreanu. Totusi, la cei doi tineri, m-a mirat un asa de mare interes, incit am intrat in vorba. Venisera de la Constanta, trimisi speciali ai unui ziar, ca sa fotografieze casa lui… Zelea Codreanu, iar niste ieseni ii indrumasera intr-acolo. I-am dezamagit profund cind le-am spus a cui e Vila. Foto-reportajul era ratat.

Altadata a venit in vizita un grup de profesori din Basarabia. De fapt, venisera la Bolta Rece, sa se ospateze si ei in locul unde – nu-i asa? – Eminescu si Creanga o tinusera tot intr-un guleai… Cind i-am invitat pe basarabeni sa viziteze si Muzeul Codreanu, acestia au dat-o cotita, spunind ca „nu vor sa vada asa ceva". Desigur, ei, in Basarabia, nu auzisera decit de acelasi Zelea Codreanu, care inca le mai producea spaime.

Atractia Boltei Reci, situata fata-n fata cu Muzeul, este coplesitoare, surclasanta, fata de tentatia de a vedea ambianta in care a trait un poet, ceea ce l-a scos deseori din pepeni pe muzeograf. Turistii neaosi, veniti din diverse colturi ale patriei, isi parcheaza vehicolele pe trotoarul din fata Muzeului, se uita la Vila ca vitelul la poarta noua si apoi traverseaza strada, spre a se instala temeinic in stabilimentul unde – au auzit ei – s-au infruptat cindva Eminescu si Creanga.

Muzeograful, observind zilnic acest fenomen, in disperare de cauza si intr-un moment de gratie lirica, a compus un catren ce indeamna vizitatorii la consumarea intr-o ordine logica a meniului cultural-gastronomico-bahic. Iata-l: Daca vrei sa nu simti greul/ Ce in lume te petrece /Viziteaza-ntii Muzeul /Si… ramii la Bolta Rece! Textul – sau una din multele variante produse de consumatori si mai inspirati – trebuia sa devina un banner intins, peste strada, intre cele doua institutii prietene si, deopotriva, concurente. Dar proiectul, cit de zadarnicie, cit din lene intelectuala, n-a mai fost pus in opera…

Vila Sonet este o bijuterie arhitectonica, preluind si armonizind elemente ale stilului neoclasic romanesc. Construita in 1934, dupa planurile unui inginer de la Caile Ferate, dar, in mod sigur, beneficiind si de sugestiile proprietarului-sonetist, cladirea incinta ochiul prin modul cum esteticul este integrat unei ambiante familiale si, deopotriva, stimulante intru creatie. Aici, atit ansamblul, cit si detaliile conlucreaza, se potenteaza, spre a-ti oferi acel confort interior specific vietuirii intr-un spatiu artistic. Cei doi ciini turnati in fonta ce strajuiesc intrarea dau un aer solemn vizitei, provocindu-ti, totodata, o neliniste, un fior metafizic: „Oare intram in Hades?". Pe asta a mizat, probabil, si poetul care, deseori, in sonetele sale, are viziuni dantesti, sondind zone terifiante.

Daca nu te intimpina chiar amfitrionul, poate parea o intimplare sau o regie a sa. Oricum, trecind pragul Casei, te astepti sa apara in orice moment, pufaind din pipa, gata sa te initieze in arta sonetului sau in arta declamatiei, in arta ceaiului (samovarul este sub presiune) sau chiar in arta jocului de sah.

Cind am devenit muzeograful lui, i-am spus ca trebuie sa-l reabilitez, sa-l readuc la gloria de altadata. Sonetistul m-a privit sceptic si-a dat din mina a lehamite:

– Las-o balta, mi-a zis, nu se mai poate face nimic.

Ei bine, trebuie sa va marturisesc ca, in zilele lungi de vara, ca si toamnele pluviometrice ori in iernile scufundate-n zapezi stam deseori la taifas cu Sonetistul, jucam sah, table sau pur si simplu puneam tara – si literatura – la cale.

– Ce bei ? ma intrebase atunci, in prima zi, imediat ce-am facut cunostinta. Ceai, cafea, o tuica, un coniac? Ce-ai zice de un coniac frantuzesc, de la sursa, nu porcariile pe care le beti voi, de umblati tehui de cap?… Zizi, tu, ada-ne doua coniace! Si sahul!

Am vrut sa-i atrag atentia ca pe supraveghetoare o cheama Beatrice, nu Zizi, dar m-am abtinut. De altfel, privind-o, apetisanta, planturoasa, generoasa-n piept si-n solduri, parca semana cu Zizi de-altadata… Fie, daca asa ii place Maestrului.

Prin perdele se filtra o lumina ca untul de casa, numai bun de intins pe piine. Dar mai intii lumina se prefira printre frunzele uriasului plop care strajuie, de zeci de ani, Vila Sonet.

– Se zice, maestre, ca plopul a fost plantat chiar de mina matale, la inaugurarea casei. Asa este?

– Ce conteaza? se cabra el. Important e ca exista si ca va dainui inca multa vreme dupa ce eu n-oi mai fi. Multa!