Serbare de Craciun

Cu vreo citiva ani in urma, inainte de Craciun, clasa fiului meu Andrei (pe atunci elev de ciclu primar) a organizat un minunat carnaval, in interiorul caruia mastile si costumele au concurat la standardele cele mai inalte. In special, unul dintre – cum sa le zic? – "echipamente", purtat cu tenta artistica de un baietel, atragea atentia imediat. Era vorba despre un cocosat hidos (masca adiacenta iti dadea, intr-adevar, fiori de gheata), jerpelit si ostracizat, care-si poarta handicapul pe la periferii, departe de ochii intoleranti ai oamenilor (repet, arta gestica a micului protagonist se dovedea absolut remarcabila, reusind sa te transfere in plina commedia dell’arte). Fara mare efort, il recunosteai acolo pe hugoescul Quasimodo, in clipele sale de terifianta aparitie. Intr-un moment de respiro, o doamna spectatoare nu s-a putut abtine si, ducindu-se intins la micul mim, i-a ridicat, curioasa, masca de pe fata si l-a intrebat cu simpatie: "Tu cine esti in definitiv?". Tinarul a raspuns neezitant si cu suris feeric: "Pai, un boschetar sau ceva de genul asta!". "Zau", a replicat femeia dezamagita, "si eu care credeam ca esti Cocosatul de la Notre Dame".

A urmat parada costumelor, jurizata de un exigent grup de elevi mai mici, cu totii patrunsi de inalta misiune ce li se incredintase. Lorzii sith si cavalerii jedi, cu laserele lor multicolore, Harry Potter-ii, cu baghetele lor fermecate, printesele, diafane si transcendente, regii, scufitele (de toate culorile), zmeii si feti-frumosii, animalele mitologice, ingerii (negri si albi deopotriva), demonii (la rindu-le, multicolori) s.a. au defilat sugestiv inaintea comisiei de evaluare, insistind pe gesturi si atitudini relevante, identificatoare. Toti se opreau ceremonios in fata mesei si, pentru evitarea oricarei confuzii, precizau numele personajului intruchipat. A sosit si timpul lui Quasimodo. Greoi, ghebos, oropsit, tragindu-si un picior (element auxiliar de suferinta la coplesitoarea cocoasa!), el s-a apropiat de evaluatori – evaluatori cu ochii dilatati de surpriza si, am banuit, chiar de o usoara teama – si s-a scuturat terifiant in fata lor, ca dupa un frison puternic. Si-a ridicat putin masca (atit cit sa i se vada gura) si a rostit cu glas cavernos, venit parca din povestirile gotice ale lui Poe: "Eu sint Cocosatul de la Rotterdam".

Nu a fost un prilej de stupoare generala si nici macar de rumoare colectiva. Cu exceptia zimbetelor ingaduitoare ale parintilor, se poate spune ca episodul a trecut mai degraba neobservat in zona stricta de manifestare a pustanilor. Andrei, de pilda, habar n-avea atunci cine era Quasimodo, asa incit nu ma astept ca foarte multi dintre colegii sai sa-l fi citit pe Hugo in clasa a patra. Ceea ce m-a frapat insa a fost natura culturala a neintelegerii si asupra ei mi s-a parut interesant sa meditez. In mod clar, protagonistul scenei a inteles, pe parcursul scurtului dialog cu doamna curioasa, Rotterdam in loc de Notre Dame si s-a grabit sa se identifice cu noul nume – banuit ca infailibil, avind in vedere ca el venea din partea unui adult cu aer intelectual. Omul era, indubitabil, indreptatit sa faca respectiva confuzie, din cel putin doua motive legate de dinamica noastra mentalista din ultimii ani. Fotbalul detine – sa recunoastem – o pondere uriasa in materialul existential al romanului actual (cu atit mai mult cu cit individul in discutie este tinar ori foarte tinar), iar Rotterdam (datorita deselor confruntari din ultima vreme ale "portocalei mecanice" cu ostirea lui Mutu) suna infinit mai familiar urechii decit obscurul Notre Dame. In plus, astazi stam toti – nu mai e un secret pentru nimeni! – in Romania post-ceausista, post-iliesciana, post-constantinesciana si, curent, basesciana cu mic, cu mare, cu antenele intinse pentru captarea vreunui mesaj de slujba sezoniera (cules capsunici sau sters batrinei/pruncuti la fundulet). Categoric, Rotterdam se aude – si din aceasta perspectiva – mai clar decit dubiosul Notre Dame.

Nu vreau sa lungesc enorm discutia. Cred ca romanii se afla in plin proces de adaptare – fiziologica si biologica in egala masura si nu doar psihologica! – la ritmurile unui destin postindustrial, in care detinem, bineinteles, roluri de figuranti si mai putin de protagonisti. Ni se muleaza pina si auzul pe imensele asteptari pe care le nutrim vizavi de respectivul destin. Gindim lumea in termenii nazuintelor noastre secrete si aproape deloc in parametrii realitatii ei imediate. Ne-am construit universuri fictionale intime, de unde nu mai putem sa iesim nici daca am vrea. Curind, ma tem, nu vom mai reusi sa vorbim decit incifrat, dupa regulile visurilor noastre subiective si mistificatoare. Spatiul si timpul se vor comprima, probabil, atunci (ca in Eminescu: "timpul mort-si-ntinde trupul si devine vesnicie"), ajungind metaforice, aidoma povestii translucide in care fiintam. Vom reinventa astfel istoria, supunind-o exceselor noastre diversioniste.

Daca aveti cumva sentimentul ca observatiile de mai sus – pornite din simpla greseala de perceptie a unui baiat simpatic, de numai zece ani – sint exagerate, reflectind spiritul meu chitibusar si, totodata, hiperbolizant, sa stiti ca va dau, neconditionat, dreptate. Mai ales ca toata seara l-am privit, cu apreciere sincera, pe talentatul Cocosat de la Rotterdam. Ba, la un moment dat, cind dansul frenetic l-a facut sa se retraga, ravasit si transpirat, intr-un colt, i-am turnat chiar un pahar mare de Pepsi. Nu i-am vindut totusi – mea culpa – un pont crucial, acela ca, de dupa crengile bradului traditional, il privea insistent, o neconsolata si preafrumoasa Esmeralda. M-am temut ca va deveni agitat, isi va scoate excelenta masca si, uitindu-se in toate partile hamesit, ma va intreba in gura mare: "Marmelada? Unde, frate?".