Slabanogul si grasanul

Spre deosebire de alte fictiuni, fabula cu slabanogul si grasanul, nascocita in atelierul de analogii sapientiale de la Cotroceni, reprezinta, zice-se, emblema unui adevar economic dureros: privatii cei sfrijiti ii poarta in circa pe bugetarii cei umflati. Ca orice discurs, alegoria Presedintelui este o reprezentare a lumii interioare a emitatorului. E usor de observat ca lipsa de osinza trupeasca si conturile bancare il fac pe Mr. President solidar cu patronatul, in timp ce grosolania spiritului si costumele fine il recomanda ca prim bugetar al tarii. Cu alte cuvinte, in aceeasi fiinta se aduna, simbolic vorbind, un slabanog si un grasan.

De cind e capul unui stat european, Omul Traian Basescu isi lucreaza intens discursul, asa cum un copil firav si pipernicit trage destoinic de fiare cu gindul ca intr-o buna zi va ajunge campion la culturism. Vorba Omului e simpla ca fraza amarasteanului, zgomotoasa ca motorul de salupa si pe alocuri frusta ca promisiunile unei traseiste. In schimb, discursul Presedintelui e sfatos ca un proverb, miezos ca nuca si elocvent ca o parabola biblica. Omul le zice, Presedintele le impodobeste.

Un astfel de mecanism discursiv functioneaza ca motorul in doi timpi. Comprimare si explozie, adica, in traducere libera, schelet ideatic simplut, pentru ca tot omul sa priceapa despre ce este vorba, apoi, bum!, nitica glicerina retorica, pentru un baleiaj mai eficient in vazul si auzul a milioane de teleprivitori. In fata unei asemenea realizari oratorice, Cicero ar fi dat in bilbiiala, Quintilian ar fi luat notite.

Daca discursul reflecta cei doi poli figurativi, al sfrijirii si al grasimii, sa examinam, in cele ce urmeaza, relatia intre vorba si fapta, asa cum nu vor Omul si Presedintele sa ni le prezinte. Si pe acest teren de investigatie putem valorifica fabula cu slabanogul si cu grasanul. Prin definitie, Presedintele nu are atributii executive, fiind, metaforiceste zicind, un sfrijit in raport cu imbuibatii din guvern ale caror puteri zmeiesti l-ar face sa crape de ciuda pe orice dictator inchipuit. Totusi, in ciuda acestei mici deficiente de mandat pe care, nu-i asa?, viitoarea Constitutie o va corecta, Presedintele se lasa stapinit de vechile metehnele ale Omului. Pe vremea cind era capitan de nava, ministru si primar, Omul era obisnuit sa dea ordine, sa mustruluiasca, sa imparta pedepse si recompense. Adica sa fie performativ, sa comande. Din nefericire pentru Om, lectia democratiei ne invata ca un Presedinte nu comanda, nu latra ordine, nu trage subalternii de urechi, nu taie lefuri, ci observa, evalueaza si adopta cea mai potrivita atitudine. Un presedinte bun nu este partinitor si performativ, ci impartial si constatativ. In primul mandat prezidential, comportamentul de hitru timonier-sef nu a dat roade, iar Omul a fost la citeva mii de voturi de a pierde alegerile. Cu toate acestea, lectia nu a fost invatata. Aura de zeu olimpian, morga de titan al strategiilor si privirea de veteran al luptei pentru supravietuire pe care le irizeaza El Presidente ori de cite ori domnia sa considera ca tara se afla ingenuncheata sub greutatea nevoilor sugereaza ca omul mic la fapta e mare la vorba. Cu cit vorba e mai grasa, cu atit fapta e mai sfrijita. Un flecar belicos poate poza in mitic erou civilizator, dar nu va fi niciodata un om de actiune. In plus, zice o vorba din popor, cine se aseamana se aduna. Mai cunoasteti vreun personaj cu trasaturi asemanatoare, adica mic de statura, dar mare in cuvintatura?

Intre vorba si fapta e distanta ca de la cer la pamint, insa, pe timp de criza, vorba face cit o mie de fapte. Ghinionul actualilor fruntasi ai puterii e ca o tara nu se scoate din criza cu alegorii, ci cu fapte lucide si responsabile. De doi ani incoace, unicul domeniu de activitate in care Guvernul si institutia prezidentiala au excelat a fost vorba. Daca palavrageala lor ar fi fost impozitata, PIB-ul Romaniei ar fi fost cit cel al Germaniei iar noi am fi trait intr-o prospera economie de piata. In lipsa unei reactii acute a societatii si a opozitiei politice, urmeaza, probabil, alti ani de artificii discursive menite sa justifice o stare inconfortabila pentru indivizii aflati momentan la putere, anume ca ei sint grasanii-slabanogi, fiinte imbuibate si neputincioase pentru care huzurul a devenit atit de pernicios, incit realitatea incepe sa devina o dulce fictiune. In conditiile in care mai-marii inteleg sa faca din politica fiscala un fel de jihad haiducesc, nu e de mirare ca cei multi si slabi au devenit, dintr-o nevinovata analogie, gaini grase, cu oua de aur, care trebuie jumulite strasnic daca vrem sa traim bine.